Incorect Politic
Noiembrie 29, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (35)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,33 și 34

 

 VII. 2. Numărul de deportaţi: provenienţă şi destinaţie

 

Întrucât numeroşi jidani europeni au fost deportaţi către Est, vom examina mai îndeaproape programul acestor deportări. Se pun mai multe întrebări: cine a fost deportat?

Câţi au fost deportaţi?

Către ce destinaţie?

În ce consta viaţa lor acolo unde au fost deportaţi?

Ce s-a întâmplat cu cei deportaţi?

Într-o anumită măsură, nu vom putea aduce aici decât răspunsuri fragmentare şi provizorii. Mai întâi, vom examina numărul şi originea jidanilor implicaţi în acest program de reinstalare.

Ne vom confrunta, din nou, cu problemele întâlnite în primul capitol. Determinarea numărului precis al celor deportaţi s-ar putea dovedi dificilă.

Totuşi, noi nu căutăm aici o precizie statistică, ci numai cifre aproximative, ordinul lor de mărime. Aceste cifre vor putea fi utilizate pentru a arăta că, din fericire, pe baza unor date verificabile, se poate foarte bine ca jidanii care au fost deportaţi să fi supravieţuit.

Pentru nevoile analizei noastre, va fi suficient să acceptăm anumite cifre furnizate de către Reitlinger şi Hilberg, deşi acestea pot fi contestate, cu ajutorul lui Rassinier. Cifrele sunt estimări ale numărului celor ucişi. În ceea ce ne priveşte, bineînţeles, presupunem că aceste persoane au fost pur şi simplu deplasate către Răsărit. În cazul lui Reitlinger, utilizăm estimarea sa cea mai ridicată¹⁷:

                                          REITLINGER                       HILBERG

Germania                              180.000                                  160.000

Austria                                     60.000                                    53.000

Cehoslovacia                           251.000                                  271.000

Danemarca                                                                                1.000

Franţa                                     65.000                                     70.000

Belgia                                     28.000                                     50.000

Luxemburg                             3.000                                       2.000

Norvegia                                    700                                        1.000

Olanda                                   102.700                                  120.000

Italia                                        8.000                                       17.000

Iugoslavia                               58.000                                    63.000

Grecia                                      60.000                                    62.000

Total                                      816.400                                  870.000

Într-o anumită măsură, aceste cifre se sprijină pe documente germane, în special „Raportul Korherr“ (documentul NO-5193-8). De asemenea, într-o anumită măsură, cifrele de mai sus provin din surse neutre, cazul Crucii Roşii olandeze, pentru cifrele privind această ţară. Pe de altă parte, cifrele de mai sus implică şi o anumită doză de speculaţie demografică. Cu toate acestea, consider că totalul la care s-a ajuns este acceptabil ca ordin de mărime.

Ungaria nu a fost inclusă în lista noastră întrucât, după Reitling şi Hilberg, jidanii din această ţară ar fi fost exterminaţi, ceea ce este o pură fantasmagorie. Aceştia, nici măcar nu au fost deportaţi către răsărit. Ceva mai puţin de 100.000 fură trimişi în Germania, pentru a munci. În condiţiile haotice din ultimele luni de război, un apreciabil număr dintre ei a putut pieri, cifra lor exactă fiind imposibil de fixat. De asemenea, se presupune că România a pierdut între 200.000 şi 370.000 de jidani, din cauza „exterminării“.

După cum remarcă, însă, chiar Reitlinger, aceste cifre sunt bazate pe „supoziţii“, din cauza „lipsei de informaţii sigure“. Aceleiaşi categorii îi aparţin marile grupuri de jidani, chipurile „exterminaţi“: între 2.350.000 şi 3.300.000 pentru Polonia şi între 400.000 şi 700.000 pentru U.R.S.S. Aceste cifre sunt rezultatul unei pure speculaţii demografice, care nu se sprijină pe nimic concret, în afara declaraţiilor guvernelor comuniste de după război.

Vom examina aceste cifre ceva mai încolo. Amintim, deocamdată, că jidanii deportaţi din Franţa şi din Belgia nu erau jidani francezi sau belgieni, spre deosebire de cei deportaţi din Olanda, care aproape toţi erau jidani olandezi. Se pare că motivul a fost o simplă chestiune de drept. Franţa şi Belgia au făcut act de capitulare în faţa Germaniei, ajungându-se la un acord pe baza unui armistiţiu după toate regulile de drept. Întrucât regina Olandei a fugit în Anglia, germanii considerau că această ţară este lipsită de un stat independent¹⁸.

În consecinţă, drepturile germanilor în Olanda fură mai întinse, faţă de Belgia şi de Franţa. Bineînţeles, Germania intenţiona expulzarea ulterioară a tuturor jidanilor din Europa. S-a început, însă, natural, cu cei pentru care nu exista decât un minim de obstacole juridice. Pentru cazul jidanilor din România, extrasul din Raportul Crucii Roşii, examinat în capitolul V, contrazice în mod absolut orice alegaţii de exterminare.

În ceea ce-i priveşte pe jidanii din teritoriul sovietic ocupat de germani după 22 iunie 1941, este normal să presupunem că aceştia au fugit către interiorul imperiului stalinist, înainte de sosirea nemţilor, opinie împărtăşită, de altfel, inclusiv de Reitlinger (p. 241).

În orice caz, nu există o dovadă că germanii ar fi avut o altă atitudine faţă de jidanii rămaşi pe loc, decât neîncrederea şi ostilitatea suscitate de ameninţările partizanilor, despre care am vorbit în capitolul precedent. Printre jidanii deplasaţi de germani, cei din Polonia sunt majoritari, însă analiza amănunţită a acestei chestiuni este foarte dificilă, din cauza locurilor şi a împrejurărilor în care trăiau aceştia.

Putem reconstitui ceea ce li s-a întâmplat acestora, însă numai în linii mari. De remarcat că deşi trebuie să facem o distincţie între jidanii polonezi şi cei ruşi, această distincţie nu poate fi decât minimă, aproape inexistentă. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, aceste două categorii de jidani erau supuse aceluiaşi Imperiu Ţarist.

Primele evenimente privind jidănimea poloneză s-au datorat mai curând dispoziţiilor luate de ruşi, decât de germani. Germania şi Rusia îşi împărţiseră Polonia în 1939. Jumătatea orientală, adică numeroşi jidani polonezi, au ajuns, astfel, sub dominaţie sovietică. Aceştia au fost cuprinşi într-un vast program sovietic de reinstalare, ale cărui linii generale au fost arătate de Korzen, într-un articol publicat sub auspiciile guvernului izraelian.

Cât priveşte chestiunile tratate în acest capitol, articolul lui Korzen este foarte important¹⁹. Pe scurt, ceea ce s-a întâmplat acestor „sute de mi“ de jidani este că au fost dispersaţi în lungul şi în largul Uniunii Sovietice, în cadrul unui program de evacuare care a început în iunie 1940.

La început, mulţi fură trimişi în lagăre de muncă. După septembrie 1941, a fost întreprins un serios efort „pentru transformarea refugiaţilor în cetăţeni sovietici şi împiedicarea lor de a părăsi Uniunea Sovietică“. Dispersarea s-a făcut până în Asia Centrală şi chiar Extremul Orient. Este foarte greu de dat mai multe detalii. Korzen însuşi şi-a exprimat dorinţa ca istoricii să se intereseze mai mult de acest subiect.

Mulţi dintre aceşti jidani au devenit cetăţeni sovietici. Unii dintre ei s-au întors în Polonia, după război, nu puţini continuându-şi drumul până în Israel. Korzen arată că s-au făcut presiuni asupra jidanilor ajunşi conducători ai regimului comunist din Polonia „pentru a-şi schimba numele jidoveşti cu altele de consonanţă strict poloneză, păstrând secretă originea lor jidovească“. Unii dintre aceşti jidani au ajuns chiar în Iran sau India, via Şanhai. În timpul războiului, cunoscutul Joint Distribution Committee din New York a menţinut contactul cu refugiaţii din Uniunea Sovietică şi i-a ajutat în migraţiile lor de după război.

De asemenea, se ştie că un mare număr de jidani, 300.000 după o sursă, s-au refugiat în 1939 din partea occidentală a Poloniei în cea orientală, nemţii fiind primii care au invadat atunci Polonia²⁰. Înainte de izbucnirea războiului între Germania şi Uniunea Sovietică, iunie 1941, o parte importantă dintre jidanii polonezi, poate o treime, s-au plasat deci în afara influenţei germane.

Deşi mai înainte existase un mic program german de reinstalare a jidanilor, mai ales pentru cei din Viena, abia în toamna lui 1941 va începe cu adevărat programul german în această chestiune. Dacă-i omitem pentru moment pe jidanii polonezi, incluzându-i pe cei români, constatăm că, germanii au deplasat cel mult un milion de jidani către coloniile sau ghetourile de populat, din teritoriile ocupate în Est. După locurile ce au fost menţionate, ne putem face o idee despre amplasarea acestor colonii: Riga, Minsk, Ucraina, Marea de Azov.

Obţinem, astfel, un fel de linie, care denotă o intenţie. Deşi avem o idee destul de bună cu privire la amplasarea acestor colonii, afară de faptul sigur că au existat, nu ştim, totuşi, mare lucru despre ele. Natural, după cum trebuia să ne aşteptăm, ocupaţia aliată a distrus arhivele şi documentele germane respective, astfel că subzistă numai fragmente cu privire la programul de reinstalare în termeni mai precişi, de exemplu memorandumul Luther (NG-2586-J).

Avocatul lui Steengracht [secretar de stat în Ministerul de Externe al Reichului] a făcut eforturi serioase pentru a descoperi acest gen de documente la Nürnberg. Tot ceea ce a găsit, însă, cu privire la lagărele orientale se rezumă la două documente, pe care le-a prezentat cu titlul de dovezi.

Primul este „Steengracht 64“²¹, adică o scrisoare a lui Eichmann, din 5 iunie 1943, adresată Ministerului de Externe, în atenţia lui von Thadden. Scrisoarea vorbeşte despre lagărele jidoveşti din Est şi anumite articole din diversele periodice europene. Se pare că anumite persoane, în Slovacia, au acordat încredere „zvonurilor fantastice“ care circulau în această ţară în legătură cu lagărele. Eichmann remarcă:

„Pentru a contracara zvonurile fantastice care circulă în Slovacia, despre soarta jidanilor evacuaţi, ar trebui acordată mai multă atenţie legăturilor poştale ale acestor jidani cu Slovacia (…), care se ridică, de exemplu, la peste 1.000 de scrisori şi cărţi poştale, pentru lunile februarie şi martie din acest an. Cu privire la informaţiile asupra condiţiilor de viaţă din lagărele jidoveşti, pe care primul ministru Tuka doreşte să le aibă, serviciul nostru nu ar trebui să se opună unui posibil examen al acestei corespondenţe, înainte ca ea să fie predată destinatarilor“.

Al doilea document „Steengracht 65“ (cota NO-1624) oferă un tablou puţin mai precis despre situaţia jidanilor din Estul ocupat. Este vorba de un ordin, datat 20 august 1943, al şefului RuSHA, generalul S.S. Hildebrandt, cu privire la asociaţiile dintre germani şi jidanii din Estul ocupat şi la condiţiile în care ar putea fi folosiţi aceştia de pe urmă. Iată ce putem citi:

„Din diverse părţi mi se atrage atenţia că, în teritoriile din Est, atitudinea serviciilor germane cu privire la jidani a evoluat în ultimele luni, într-un fel ce dă de gândit. Diferite servicii folosesc jidani pentru munci şi sarcini care, dintr-o elementară discreţie, nu ar trebui încredinţate decât persoanelor de mare încredere.

Aceasta îi face pe jidani să apară, în ochii populaţiei autohtone, ca oameni de încredere ai serviciilor germane. Ceea ce urmează, din păcate, este că raporturile personale ale anumitor germani cu jidăncile depăşesc limitele care, din motive de principiu, ideologice şi rasiale, ar trebui respectate în mod riguros. Este vorba nu numai de jidani rezidenţi aici, ci şi de jidani şi jidoavce provenind din Fostul Reich şi aduşi în teritoriile ocupate din Est.

Aceste împrejurări i-ar fi determinat, deja, pe jidani să profite de pretinsa încredere care li se face, pentru a-şi procura avantaje preferenţiale faţă de autohtoni, în materie de aprovizionare şi altele. Atunci când, de curând, a început să circule zvonul că, din păcate, germanii s-ar putea retrage, se pare că autohtonii s-au grăbit să îi curteze pe jidanii folosiţi de serviciile germane, pentru a-şi asigura, astfel, un mai bun tratament din partea bolşevicilor.

Cu durere în suflet, partea sănătoasă a populaţiei autohtone a luat act de aceste fapte, pe care le consideră în contradicţie cu principiile naţional-socialiste şi conduita germanilor în realitate. O concepţie greşită despre utilizarea muncii jidanilor prejudiciază prestigiul Marelui Reich german şi situaţia reprezentanţilor săi, compromiţând imperativele unei securităţi poliţiste eficace în teritoriile ocupate din Est.

În special, este de temut marele pericol ca jidanii să se folosească de poziţiile care li s-au procurat în scopuri de propagandă şi spionaj, în serviciul inamicului. De aceea, rog serviciile de ocupaţie din Est, nominalizate mai jos, să ia următoarele măsuri:

1. Jidanii şi persoanele asimilate nu pot fi distribuiţi decât la munci manuale. Este interzisă folosirea lor la lucrări de birou (precum contabili, dactilografe, gestionari de fişiere, grefieri în tribunale). Trebuie avut grijă ca din genul de muncă pe care o efectuează, jidanii să nu poată trage concluzii privind elementele care trebuie să rămână secrete.
2. Să se interzică folosirea jidanilor în cadrul serviciului particular, de pe lângă case şi locuinţe, sau la misiuni precum cele de intermediari comerciali sau pentru procurarea de diverse furnituri şi mărfuri.
3. Să se interzică frecventarea privată a jidanilor, jidăncilor şi persoanelor asimilate, astfel încât relaţiile cu acestea să nu depăşească problemele şi cadrul strict al serviciului“.

„Persoanele asimilate“, la care se face aluzie, erau probabil ţiganii. Presupunem că avocatul lui Steengracht a efectuat o cercetare profundă a documentelor tolerate la Nürnberg. Ordinul lui Hildebrandt din RuSHA nu face altceva decât să reproducă textual pe cel al lui Kaltenbrunner, din 13 august 1943, adresat tuturor serviciilor germane din regiunile ocupate (document NO-1247). Probabil că Steengracht nu a utilizat documentul NO-1247, întrucât acesta este aproape identic cu documentul NO-1264.

Aceste documente nu sunt decât un fragment infim şi dezolant de ceea ce au putut fi vastele arhive scrise, tratând despre coloniile, ghetourile şi chibuţurile jidoveşti de populare din teritoriile Estului cucerit. Probabil că primul să nu fi fost distrus, întrucât vorbea de „zvonurile fantastice“ care circulau în Slovacia, iar celelalte două să fi scăpat atenţiei procurorilor întrucât nu conţineau subînţelesuri suficient de evidente.

În cartea lui Behm, We Survived, jidanca germană Jeanette Wolf, unul dintre foştii conducători ai Partidului Social-Democrat German, a scris un text despre cele trăite de ea, după deportarea la Riga, în Letonia. Foarte greu de crezut poveştile ei despre loviturile nejustificate ale soldaţilor S.S., orgiile sexuale şi scenele de beţie. Articolul ei merită, totuşi, să fie menţionat, întrucât ne arată că, în apropiere de Riga, exista un vast sistem de colonii, ghetouri şi lagăre pentru jidani. În aceste colonii nu erau colonizaţi numai jidanii letoni, ci şi un mare număr de jidani deportaţi din Germania şi alte ţări europene.

Bineînţeles, în capitolul IV am notat informaţia din Theresienstadt, care raporta că naziştii au deportat jidani la Riga şi în alte locuri, în tot cursul războiului. Pe timpul proceselor de la Nürnberg, nu s-a putut dispune de documente şi arhive germane cu privire la coloniile din Riga, pe care cărţile de referinţă nici măcar nu le amintesc. Din câte ştiu, nici mai târziu nu s-a putut dispune de astfel de documente. Cu alte cuvinte, suntem în faţa dovezii că aceste documente favorabile Germaniei şi germanilor au fost îndepărtate, poate chiar distruse, de către învingători.

VII. 3. Ghetourile poloneze

 

Consultând lucrările consacrate „Holocaustului“ de către „supravieţuitorii“ acestuia, înţelegem, în linii mari, ce li s-a întâmplat nu numai jidanilor polonezi, ci şi celor letoni şi lituanieni. În oraşele mari şi mijlocii din Polonia, pe toată durata războiului, jidanii fură închişi în ghetourile existente.

Ghetouri foarte mari existau la Lodz (Litzmannstadt), Varşovia, Bialystok, Lvov şi Grozno; în Lituania, la Vilnius şi Kovno, iar în Letonia la Riga, după cum am mai spus. Deşi literatura produsă de „supravieţuitori“ comportă divagaţii cu privire la exterminare, ea oferă, totuşi, destule elemente pentru a înţelege, în general, ceea ce s-a petrecut acolo. De altfel, divagaţiile respective sunt, adesea, greu de conciliat cu legenda oficială, de exemplu când se vorbeşte de existenţa unei camere de gazare la Cracovia, în decembrie 1939.

În fiecare ghetou exista un Consiliu jidănesc, numit Jüdenrat, un fel de guvern intern al ghetoului. De regulă, Jüdenrat-ul era de părere că trebuie cooperat cu germanii, căci în împrejurările respective nu vedea altă linie de conduită posibilă. Germanii făceau dese cereri de mână de lucru, iar Jüdenrat-ul întocmea liste de oameni care urmau să fie trimişi la diverse munci. De asemenea, în marile ghetouri existau diverse organizaţii de rezistenţă, de obicei bine înarmate, ai căror membrii considerau că Jüdenrat-ul este constituit din marionetele nemţilor²².

Mai multe capitole din cartea lui Dawidowicz sunt consacrate condiţiilor de viaţă din ghetourile poloneze. Deşi, prin politica lor iniţială, imediat după ocuparea Poloniei, nemţii au interzis şcolile jidoveşti, ulterior această politică fu abandonată, copiii jidani primind o educaţie mai mult sau mai puţin normală, în şcoli conduse de particulari sau funcţionând sub autoritatea Jüdenräte.

Literatura, teatrul muzica şi alte activităţi pentru adulţi au permis îndulcirea anumitor aspecte amuzante şi distractive din viaţa ghetoului. Biroul de ajutor social jidovesc se numea ZSS²³, desfiinţat de germani în vara lui 1942, dar reconstituit aproape imediat sub numele de JUS²⁴), care procura hrană, haine şi medicamente de la administraţia civilă germană, menţinând, de asemenea, legătura, prin intermediul Crucii Roşii germane, cu organizaţiile străine care furnizau ghetourilor banii şi diverse bunuri de larg consum.

Înainte de intrarea în război a Statelor Unite, grosul acestor fonduri provenea de la Joint Distribution Committee din New York. După decembrie 1941, acest lucru nu a mai fost posibil în mod legal. În ciuda statutului său protejat, biroul ZSS-JUS servea uneori de acoperire pentru activităţi politice ilegale.

Diversele organizaţii politice (socialiste, sioniste, comuniste, agudiste) făceau parte dintr-o rezistenţă ale cărei activităţi mergeau de la sabotajul activ şi propagandă până la opoziţia armată. Propaganda cu privire la exterminări a început prin publicaţii clandestine, nu mult înaintea largii ei difuzări de către Congresul mondial jidănesc (v. Anexa E). Populaţia ghetourilor nu credea în această propagandă contrazisă flagrant de viaţa ei de zi cu zi.

Scrisorile trimise de jidanii deportaţi în Est erau cât se poate de liniştitoare pentru prietenii şi familiile acestora. În acest sens îşi scrie Dawidowicz capitolul introductiv, consacrat problemelor pe care „Holocaustul“ le ridică în faţa cercetării istorice. În ciuda masei enorme pe care ea o reprezintă, m-am ciocnit de insuficienţa documentaţiei jidoveşti (…).

Absenţa subiectelor vitale din dosarele ei se poate explica prin împrejurări, teroare şi cenzură. Întrucât lipsesc dovezile pentru confirmarea sau negarea cutărei sau cutărei afirmaţii, istoricul nu va şti niciodată cu certitudine dacă absenţa este urmarea deciziei oficiale că aceste subiecte nu trebuie tratate, sau dacă ea nu este decât consecinţa politicii de prudenţă, că aceste lucruri nu trebuie menţionate.

Efectele terorii se vedeau chiar în jurnalele intime, redactarea în idiş sau ebraică fiind foarte circumspectă. Utilizarea Scrierilor (sfinte) şi a Talmudului duce la esoterism şi la impunerea unei forme de tăcere. După cum apare clar din lectura studiilor despre politica demografică germană în Polonia, cele ale lui Dawidowicz şi Koehl, de exemplu, exista o neîncetată deplasare de jidani, conform politicii generale a nemţilor de concentrare la Est, cât mai departe posibil.

Conform raportului Korherr, din martie 1943, 1.449.692 de jidani fuseseră transferaţi „în afara provinciilor din Est, către Estul rus“. În plus, se precizează că 90 la sută dintre aceştia trecuseră prin lagărele Guvernământului general, iar ceilalţi prin cele din Warthegau (ceea ce înseamnă, fără îndoială, regiunea Lodz). Imensul ghetou din Varşovia fu lichidat în primăvara lui 1943, majoritatea jidanilor fiind expediaţi şi mai la Est, Treblinka servind drept lagăr de tranzit.

Aceasta, însă, nu s-a putut face decât după o rezistenţă crâncenă din partea jidanilor, după o luptă care a cunoscut o publicitate mondială în momentul ei maximă intensitate. Totuşi, transferul nu a fost complet, câţiva jidănuţi rămânând pe amplasamentul ghetoului.

După cum am mai spus, toate marile ghetouri au continuat să existe, la un anumit nivel, pe toată etapa războiului. Când ghetoul era anunţat despre iminenţa unui transfer, Jüdenrat-ul întocmea lista celor care urmau să fie transferaţi. Cu câteva rare excepţii, jidanii care urmau să fie transferaţi plecau liniştiţi, căci se ştia foarte bine că „transferul“ nu este nimic alta decât asta.

Se pare că epidemiile erau destul de frecvente în ghetouri. Germanii le atribuiau „lipsei de disciplină“ din partea jidanilor. Ei luară măsurile în puterea lor. New York Times a raportat cel puţin odată că „numeroase maşini sanitare fuseseră trimise din Varşovia, pentru a dezinfecta ghetoul“²⁵.

Deplasarea generală a jidanilor către Est este un fapt bine stabilit. În schimb, nu există date care ar permite să determinăm cu exactitate numărul lor şi locurile de destinaţie.

Totuşi, în majoritatea lor, jidanii polonezi evacuaseră complet teritoriul Poloniei anterioare războiului, cu excepţia părţii sale extrem orientale. Întrucât teritoriul Poloniei de după război este constituit din ceea ce fusese mai înainte Germania Orientală şi Polonia occidentală şi centrală (Rusia alipindu-şi fosta Polonie Orientală), aceasta înseamnă că majoritatea jidanilor fuseseră deplasaţi în afara Poloniei de astăzi.

Cât despre marile ghetouri menţionate mai sus, Lvov, Grodno, Vilnius, Kovno şi Riga au fost absorbit de Uniunea Sovietică, punctul extrem oriental al Poloniei postbelice fiind Bialystok. Dacă au existat aproximativ trei milioane de jidani în Polonia antebelică, şi dacă ţinem cont de numărul celor fugiţi în 1939 în Uniunea Sovietică, de cei deportaţi de către ruşi în 1940, de cei care au reuşit să treacă în Cehoslovacia sau Ungaria, de cei care au pierit în epidemii, ajungem la concluzia că cel mult două milioane de jidani polonezi erau diseminaţi în ghetourile din teritoriul controlat de germani şi că majoritatea lor au fost expediaţi în teritoriile devenite sovietice după război.

În linii mari, dar în mod suficient pentru ceea ce ne interesează, se vede care a fost natura veritabilă a ceea ce se numeşte „soluţia finală a problemei jidoveşti“. Completarea acestui tablou prin detalii mai ample nu este necesară, mai ales că este îndoielnică descoperirea a ceva cu adevărat inedit. Faptul că această „soluţie“ nu a fost de fapt „finală“, că jidanii au revenit graţie schimbării politice, nu este chiar aşa de extraordinar.

Guvernele secolului XX au dat invariabil proiectelor lor diverse nume utopice, îndrăzneţe, irealizabile: Corpul Păcii, Alianţa pentru Progres, cel mai din cele mai etc.^a

 

NOTE

17. REITLINGER, pp. 533-546; HILBERG, p. 670.
18. REITLINGER, pp. 367, 377.
19. Yad Vasem Studies, vol. 3, pp. 119-140.
20. KIMCHE & KIMCHE, p. 63.
21. „Steengracht 64“ în T.M.N., vol. 13, p. 300; NO-1247, citat de REITLINGER, p. 308, şi de HILBERG, p. 254. „Steengracht 65“ (sau NO-1624) nu pare să fi fost reprodus undeva.
22. Printre lucrările „supravieţuitorilor“, vedeţi mai ales GLASTEIN şi ceilalţi, pp. 25-32, 43-112; GRINGAUZ (1949 & 1950); FRIEDMAN & PINSON.
23. Zydowska Samspomoc Spoleczna (Intrajutorare socială jidănească), N.T.
24. Jüdische Unterstüzungsstelle (Oficiu de asistenţă jidănească), N.T.
25. New York Times, 18 oct. 1941, p. 4.
26. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 363-373. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)