Incorect Politic
Noiembrie 18, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (29)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27 și 28

CAPITOLUL VI:

ET CÆTERA!

Alegaţiile exterminaţioniste s-au concentrat atât de mult pe Auschwitz încât această carte s-ar putea foarte bine termina aici.

Din moment ce partea centrală a legendei exterminării este falsă, nu avem niciun motiv să credem că vreuna dintre părţile ei secundare ar putea fi adevărată, chiar dacă, la prima vedere, anumite „dovezi“ par relativ solide. Sute de specialişti au fost trimişi în Europa pentru a descoperi şi aduna „dovezile“ exterminării şi ale altor crime. Am văzut versiunea pe care tovarăşii exterminatori au prezentat-o cu privire la Auschwitz:

un tablou inventat în mic şi în mare, compus din mărturii false şi documente traficate, fapte deformate şi prezentări mincinoase ale unor documente. Nu avem nici un motiv să credem că vom găsi altceva, în ceea ce priveşte aspectele mai puţin cunoscute ale fabulaţiei exterminării.

Se cuvine, totuşi, să examinăm povestea în întregul ei, mai întâi pentru că dorim să ducem lucrul început la bun sfârşit, apoi, pentru că această examinare se poate face destul de rapid şi, mai ales, pentru că, sub un anumit aspect, un punct al făcăturii ar putea fi parţial adevărat. De asemenea, trebuie trecute în revistă câteva aspecte singulare, care ar putea frapa anumiţi cititori şi apărea în ochii lor ca dovezi care confirmă teoria exterminărilor.

VI.1. Alte lagăre de „exterminare“

 

Dovezile în sprijinul ziselor că exterminări ar fi avut loc la Belzec, Chelmno, Lublin, Sobibor şi Treblinka sunt aproape inexistente, reducându-se la depoziţia sub jurământ, la mărturia lui Hess şi la aşa numitul „raport Gerstein“. Mai există încă proiectul sau schiţa unei scrisori a dr. Wetzel, un alt nazist care a reuşit să evite inculparea, zicând că el nu a avut „nici o obiecţie să suprime jidanii inapţi de muncă cu ajutorul leacului lui Brack“ (documentul NO-365).

Proiectul acesta de scrisoare este bătut la maşină şi comportă jos o scriitură ilizibilă, care ar putea sau nu ar putea să fie a lui Wetzel, care fusese şef al Oficiului politico-rasial N.S.D.A.P., dar unde a fost transferat, în 1941, la Ministerul Teritoriilor din Est, al lui Rosenberg, unde a fost folosit ca expert în chestiunile jidăneşti.

Nu avem, însă, nici o dovadă că această scrisoare, adresată lui Heinrich Lohse, comisarul Reichului pentru Ostland (Teritoriile din Est), ar fi fost cu adevărat expediată. Un document similar, purtând semnătura dactilografiată a lui Wetzel, poartă sigla NG-2325. Wetzel nu a fost convocat ca martor în nici un proces la Nürnberg şi nu a fost ameninţat de nimic până în 1961, an în care a fost arestat la Hanovra, de către autorităţile germane.

Dosarul sau afacerea lui pare totuşi să se fi evaporat o bună bucată de vreme, întrucât nu s-a mai auzit nimic despre el până a inculparea din 1966. Dacă aşa stau lucrurile, faptul că numele lui nu figurează în lista din Cartea Maro est-germană, publicată în 1965, este cât se poate de bizar. Fapt este că Wetzel nu a fost „judecat“ niciodată¹. Vom avea ocazia să revenim asupra lui Lohse.

Viktor Brack din scrisoarea lui Wetzel era un funcţionar de la Cancelaria Führerului, care participase la programul nazist de eutanasie. Astăzi se pretinde că aşa numitele camere de gazare din Polonia, cu excepţia celor care ar fi fost utilizate la Auschwitz, au „evoluat“ începând cu programul de eutanasiere, despre care se spune că ar fi folosit camere de gazare. În ciuda mărturiei lui Brack, este greu de crezut că în spitalele germane s-ar fi practicat eutanasia, gazând 20 sau 30 de persoane odată, cu ajutorul oxidului de carbon².

Bineînţeles, din această „evoluţie“ a programului de eutanasiere, trebuie să excludem Auschwitz, între altele din cauza mărturiei lui Hess. Reitlinger şi Hilberg nu par preocupaţi de confuzia creată astfel în însuşi corpul şi structura preasfântului evangheliar holocaustic.

Programul de eutanasie s-a născut dintr-un decret al lui Hitler (1 sept. 1939), care autoriza uciderea caritabilă, umanitară şi filantropică a bolnavilor suferind de boli mortale. Mai târziu, acestor bolnavi li s-au adăugat şi suferinzii de alienări profunde. Acest program a fost întâmpinat cu ostilitate de către poporul german, mai ales după ce diverse zvonuri şi rumori au început să circule. Acestea făceau caz, mai ales, de gazarea masivă a bătrânilor.

La 6 noiembrie 1940, cardinalul Faulhaber din München scria Ministerului Justiţiei, împărtăşindu-i obiecţiile bisericii şi semnalând că „o mare tulburare se ridică astăzi în mijlocul poporului nostru, întrucât peste tot este vorba de moartea în masă a bolnavilor mintali şi, din păcate, zvonurile cele mai absurde sunt pe cale de a-şi face apariţia în legătură cu numărul de morţi şi felul în care aceasta s-ar petrece“ etc.³

Programul de eutanasiere nu a întârziat să îşi facă apariţia şi în propaganda aliată. În decembrie 1941, B.B.C.-ul a difuzat o alocuţiune a scriitorului Thomas Mann, în care acesta implora poporul german să se dezică de nazism. Făcând o listă a crimelor naziste, Mann declara:

„Cei care sunt grav răniţi, cei slăbiţi şi bătrânii, sunt ucişi în spitalele germane cu ajutorul gazelor toxice – într-un singur spital, două, până la trei mii de persoane ar fi fost ucise, a declarat un medic german“⁴.

Aceasta pare să fie prima apariţie a camerelor de gazare în propaganda aliată. Pe cât se vede, însă, aceste alegaţii nu fuseseră încă rataşate la propaganda privind exterminările, care a început şase luni mai târziu, şi care, aparent, nu a făcut nici o referinţă la programul de eutanasiere.

Punerea în relaţie a programului de eutanasiere cu exterminările va veni mult mai târziu. În cadrul T.M.I., acuzatorii nu au făcut nici o tentativă pentru stabilirea unei legături între eutanasie şi exterminări. Această încercare fu făcută de un martor al apărării, Konrad Morgen, apărut în ultimele zile ale T.M.I.-ului, ca martor al apărării organizaţiei S.S. Am văzut, deja, că acest Morgen denunţase afacerile de crime şi corupţie din jurul comandantului Koch, de la Buchenwald.

Din această cauză, Morgen a fost considerat un „bun“ S.S.-ist, contrar colegilor şi camarazilor săi, care ar fi fost nişte canalii sângeroase. El continuă să figureze printre cei „buni“, deşi nu chiar atât de „bun“ ca Gerstein, care a atins în prezent stadiul de sfinţenie, în cadrul invocaţiilor, litaniilor şi acatistelor holocaustice. În împrejurările fără de speranţă de atunci, acest martor al apărării organizaţiei S.S. a expus o poveste care avea o anumită logică. În analiza noastră, logica depoziţiei lui Morgen, îmbracă o importanţă care depăşeşte caracterul imediat al discuţiei noastre.

Morgen a declarat că, în cursul anchetelor sale în lagăre, făcute în calitatea sa de ofiţer S.S., a căzut dintr-o dată pe programul de exterminare de la Auschwitz şi Lublin, dar că implicarea organizaţiei S.S. era inexistentă sau minimă.

La Lublin, exterminările erau conduse de Wirth, de la poliţia criminalistică ordinară, ajutat de detaşamentele jidăneşti de muncă, cărora li se promisese o parte din „pradă“.

După Morgen, Wirth conducea încă alte trei lagăre de exterminare din Polonia. Deşi din punct de vedere administrativ, poliţia judiciară KRIPO era sub ordinele R.S.H.A., Morgen remarcă prudent că Wirth, comisarul criminal, nu era membru S.S. El afirmă că Wirth fusese ataşat cancelariei Führerului, că luase parte la programul de eutanasiere (ceea ce este poate adevărat), primind mai târziu, de la aceeaşi cancelarie, ordinul de a extinde şi pe jidani activitatea sa de exterminare. Deşi singurul punct interesant al depoziţiei lui Morgen este tentativa sa zadarnică de a scoate din cauză S.S.-ul, această depoziţie este considerată de către Reitlinger şi Hilberg o „dovadă“.

De altfel, aceştia trec sub tăcere faptul că, în tentativa sa de a scoate S.S.-ul basma curată, Morgen situează exterminările nu la Birkenau, cum susţine născocirea, ci la Monovitz, lagărul administrat de I. G. Farben. Morgen nu a întins aţa până la a susţine că I. G. Farben ar fi avut propriul ei program de exterminare. Totuşi, el a declarat că participarea S.S.-ului era minimă, limitată la prezenţa câtorva răcani balţi sau ucrainieni folosiţi ca gardieni, „totalitatea dispoziţiilor tehnice fiind aproape exclusiv în mâinile prizonierilor“⁵.

Stratagema lui Morgen a inspirat pe acuzatori, care nu avuseseră încă ideea de a face legătura între eutanasie şi exterminări. Era, însă, prea târziu pentru a dezvolta acest aspect în faţa T.M.I.-ului, treaba fiind amânată până la primul proces din cadrul T.M.N. (În realitate, programul de eutnasiere este foarte vag legat de exterminări în „Raportul Gerstein“, invocat ca „dovadă“, în cadrul T.M.I.-ului, mult înainte de depoziţia lui Morgen, căreia nimeni nu i-a acordat vreo atenţie).

Pentru noi, punerea în relaţie a exterminărilor şi a eutanasiei nu este decât un exemplu de „lucrătură excesivă“. Născocitorii fabulaţiei ardeau de dorinţa de a introduce elemente reale în povestea lor, fără să le treacă prin cap că o bună înşelătorie trebuie, totuşi, să evite conexiunea cu anumite fapte reale.

Exceptând Auschwitz-ul, cam la atât se rezumă „dovezile“ de gazare în lagărele de concentrare din Polonia, aşa cum au fost ele prezentate în cursul proceselor de la Nürnberg. Celelalte „dovezi“ sunt depoziţii ale unor persoane puţin cunoscute, cazul nesfârşitelor procese din Germania de Vest.

Aceste depoziţii nu au prea mare importanţă. Nu din cauza asta nu ne ocupăm însă de ele, ci pentru că regulamentele şi secretomania, nu întâmplătoare, ale actualului sistem judiciar german interzic accesul la ele. Ca strategie a apărării în faţa unui tribunal, logica depoziţiei lui Morgen are o anumită importanţă pentru studiul nostru. Fără îndoială, Morgen şi avocatul său au înţeles că „tribunalul“ nu putea fi decât inflexibil şi categoric în ceea ce priveşte realitatea exterminărilor. De aceea, prin depoziţia lui, Morgen invita sau manipula judecătorii, în sensul adoptării tezei că „vinovatul “ nu era organizaţia S.S., ci altcineva.

2. Logica martorilor şi mărturiilor apărării

 

Înainte de a trece la examinarea activităţilor mult hulitelor Einsatzgruppen în Rusia, vom trece în revistă declaraţiile care ar fi fost făcute de diferiţii nazişti, mai ales după război, şi în care, în mod explicit sau doar implicit, este vorba de exterminări.

Mai întâi, este vorba de declaraţiile martorilor şi acuzaţilor germani, cu ocazia „proceselor“ pentru crime de război. Pentru evaluarea acestor declaraţii, nu trebuie să pierdem din vedere realitatea simplă că guvernele care au pus în scenă aceste procese nu căutau adevărul, pe care pretindeau că îl deţin, ca fapt politic imuabil în care priveşte exterminarea jidanilor, mai ales la Auschwitz.

Conducătorii acestor guverne lansaseră acuzaţiile cunoscute mult timp înainte de a avea în mână cel mai mic indiciu de ceea ce oamenii normali numesc „dovadă“. Aşa numitele tribunale cauţionau fabulaţia exterminării în mod aprioric. Pur şi simplu, concluzia după care exterminările nu avuseseră loc era inadmisibilă din punct de vedere politic. Ea nu putea intra în domeniul posibilului, iar acest lucru este un fapt incontestabil. Pe de altă parte, afară de câteva rare excepţii, tribunalele nu puneau vreun preţ pe răspunderea personală a indivizilor.

Sub acest aspect, tribunalele nu făceau obiectul unei presiuni politice excesive. În cele mai multe cazuri, judecăţile privind răspunderea personală erau pe deplin de domeniul posibilului, care nu trebuie, însă, confundat cu probabilul. În faţa unui astfel de tribunal, orice apărare se organiza funcţie de aceste observaţii, a căror valoare este incontestabilă. Chiar şi în cazul unor acuzaţi a căror situaţie părea fără de speranţă, avocaţii nu aveau altă alegere decât acţiunea conform ideii că un verdict favorabil este posibil. Dacă privim procesele din acest punct de vedere, devine foarte utilă trecerea lor cronologică în revistă.

 

3. Josef Kramer, „Bestia din Belzen“

 

Primul proces care ne interesează nu este marele sau cunoscutul T.M.I., ci „procesul Belsen“, pus în scenă de un tribunal militar britanic, însărcinat să judece germanii care făceau parte din personalul lagărului de concentrare Bergen-Belsen, în momentul capturării acestuia.

Natural, comandantul lagărului, căpitanul Josef Kramer („Bestia din Belsen“) a fost principalul acuzat. Importanţa procesului din Belsen provine, însă, din faptul că Josef Kramer fusese, în vara lui 1944, comandantul lagărului Birkenau. Procesul lui Kramer a avut loc în toamna lui 1945 şi s-a încheiat în luna noiembrie din acel an, chiar în momentul când începea merele proces T.M.I. Kramer a fost spânzurat în decembrie 1945.

Avem şansa de a dispune de prima şi lunga declaraţie făcută de Kramer, ca răspuns la interogatoriile britanicilor. Importanţa acestei declaraţii decurge din aceea că a fost redactată înainte ca germanii în ansamblul lor să se fi lămurit cu privire la chestiunea de a şti dacă tribunalele aliate ţineau cu adevărat şi categoric să impună cu orice preţ realitatea exterminărilor (cum ar fi putut fi în luna de după capturarea lagărului Bergen-Belsen, dar lucrul nu este absolut sigur⁶).

Prima declaraţie a lui Kramer nu permite niciun fel de apărare, din care cauză o şi reproducem în întregul ei (Anexa D). Povestea lui Kramer este în acord total cu ceea ce am prezentat deja, adică: existenţa crematoriilor în toate lagărele de concentrare, că unele dintre lagăre au fost confruntate cu o foarte mare rată a mortalităţii, mai ales Auschwitz, care necesita instalaţii de incinerare pe măsura imensităţii sale.

Declaraţia lui este de o mare sinceritate cu privire la aspectele mai puţin contrariante ale lagărelor, fiind o descriere cât se poate de precisă a acestora. Cu privire la atrocităţi, el declară cu fermitate:

„Sunt la curent cu alegaţiile vechilor prizonieri de la Auschwitz, care vorbesc de existenţa unei camere de gazare acolo, de execuţii în masă, de şedinţe de biciuire şi alte cruzimi ale gardienilor, afirmând că am fost prezent la astfel de evenimente sau că aş fi avut cunoştinţă de ele. Tot ceea ce pot spune despre aceste afirmaţii este că ele sunt false de la un capăt la celălalt“.

După această declaraţie, Kramer face încă una, reprodusă şi ea în Anexa D, în care recunoaşte existenţa unei camere de gazare la Auschwitz, adăugând că el nu a avut niciun fel de răspundere în legătură cu ea, că exterminările erau sub directa răspundere a administraţiei centrale a lagărului Auschwitz. Cu ocazia procesului său, Kramer furnizează două motive despre diferenţa dintre cele două declaraţii:

„Primul motiv (al acestei a doua declaraţii) este că, cu ocazia primei mele declaraţii, s-a spus că aceste camere de gazare ar fi fost sub comanda mea. Al doilea şi cel mai important motiv este că Pohl mi-a cerut sub cuvântul de onoare să rămân absolut mut, să nu suflu o vorbă absolut nimănui despre existenţa acestor camere de gazare. Când am făcut prima declaraţie, mă simţeam obligat prin cuvântul de onoare.

Când am făcut cea de a doua declaraţie, în închisoare, nu mai erau valabile motivele legate de persoanele faţă de care mă simţeam cel mai legat pe planul onorabilităţii (Adolf Hitler şi reichsführer-ul Himmler), căci acestea ne mai fiind în viaţă, nu mă mai simţeam legat prin cuvântul de onoare dat“⁷.

Absurditatea explicaţiei că, în prima fază a interogatoriilor, Kramer încercase să păstreze secretul asupra lucrurilor pe care anchetatorii nu încetau să i le repete, şi care umpleau până la refuz paginile presei aliate, nu l-a împiedicat, totuşi, pe acesta, nici pe avocatul său, să o prezinte, vrând-nevrând, în faţa „tribunalului“.

La baza ei, logica apărării lui Kramer era identică cu cea din declaraţia lui Morgen. Kramer era într-o situaţie care-l obliga să furnizeze o versiune care să-l scoată în afara oricăror implicaţii privind exterminările în masă de la Birkenau. Adevărul adevărat, adică faptul că Birkenau nu a fost un lagăr de exterminare, nu avea nici o şansă de a fi acceptat de „tribunal“, întrucât era vorba de o imposibilitate politică.

Rămânerea pe linia adevărului, din prima declaraţie, ar fi fost eroică pentru Kramer, dar, în acelaşi timp, sinucigaşă, căci aceasta l-ar fi lăsat fără nici o apărare privind rolul său la Birkenau. Chiar dacă a fost tentat să rămână pe linia eroismului, Kramer a fost supus unor puternice argumente care pledau contra eroismului. Ca toate familiile germane din acea vreme, familia sa era disperată şi avea nevoie de el.

Dacă, totuşi, s-ar fi încumetat să adopte până la capăt eroismul din prima declaraţie, este probabil că avocatul nu ar fi cooperat în acest sens. Nici un avocat nu adoptă cu bună ştiinţă o atitudine sinucigaşă, când este evident că aceasta nu oferă nici o şansă de succes. Apărarea lui Kramer nu putea consta decât în aceea că, personal, nu luase parte la exterminările de la Birkenau, de care se ocupau R.S.H.A. şi Rudolf Hess. E bine să ne amintim că o astfel de tactică, de a evita condamnarea la moarte, era adoptată nu de istorici în căutarea adevărului cu privire la anumite evenimente, ci de avocaţi, care încercau să salveze viaţa unor oameni.

O altă afacere pe seama lui constă în faptul că Josef Kramer, în calitate de comandant al lagărului Natzweiler, ar fi fost implicat în gazarea a optzeci de persoane, pentru experienţe medicale. Aceste persoane ar fi fost selecţionate la Auschwitz, după criterii necunoscute, apoi transportate la Natzweiler, pentru a fi ucise, întrucât era nevoie de cadavre proaspete la Strasbourg.

Kramer relatează acest episod în a doua declaraţie. Întreaga poveste este dezminţită de prima declaraţie, astfel încât sunt înclinat să cred că este vorba de un fals. Totuşi, cadavrele unor oameni executaţi la Natzweiler, sub un alt comandant, ar fi putut fi transportate la Institutul anatomic din Strasbourg (care, desigur, poseda cadavre, pentru cercetările sale). În orice caz, această chestiune nu are nici o legătură cu un program de exterminare^a.

NOTE

 

1. HILBERG, p. 562; REITLINGER, pp. 137, 567; RASSINIER (1962), p. 80n.
2. T.M.N., vol. 1, p. 876.
3. NO-824 (ordin al lui Hitler), NO-846 (scrisoarea lui Faulhaber), No-844 (raport cu privire la zvonuri).
4. New York Times, 7 dec. 1941, p. 45.
5. T.M.I., vol. 20, p. 521-553.
6. Lagărul Bergen-Belsen a fost capturat la 15 aprilie 1945, iar decizia politică privind punerea în scenă a întregii procesomanii postbelice a fost luată la Londra (8 august 1945), cu o zi înaintea bombardamentului atomic, democrat şi foarte… umanist, de la Hiroşima. (N.T.).
7. FYFE, p. 157.
8. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 299-306. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)