Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
Octombrie 26, 2019
Preluat de pe Justițiarul:
Libertate de exprimare sau discurs al urii?
Legislaţia anti-discriminare şi libertatea de exprimare (free speech) au fost gândite în occident ca mijloace de protecţie a membrilor minorităţilor ce riscă opresiunea majorităţii, respectiv a celor care profesează un discurs contrar celui oficial sau celui dominant în societate.
Între timp minorităţile au ajuns să fie acceptate, iar discursul contra-cultural a devenit el însuşi oficial şi cultură dominantă.
Cu toate acestea, lupta cu discriminarea continuă sub forma privilegierii minorităţilor şi a discriminării lor pozitive, iar libertatea de exprimare rămâne unidirecţională. E acceptată doar în termenii deveniţi mainstream, curent principal, ai fostei contra-culturi, dar nu şi în termenii care o contestă: ești liber să critici și să contești moravurile tradiționale, pudoarea și decența, în numele emancipării, dar să nu cumva să zici despre homosexualitate că nu e în regulă.
Ceea ce aduce aminte de paradoxurile comunismului: deşi revoluţia a învins, ea e permanentă iar lupta cu duşmanul de clasă se ascute deşi acesta nu mai există ori s-a resemnat demult.
Fenomenul nu este nou. În a sa istorie a revoluției ruse, Pipes nota faptul că prima măsură a Comitetului Executiv al Sovietului din Petrograd după arestarea țarului, la 3 martie 1917, a fost ca, la 5 martie, să dispună încetarea apariției ziarelor „reacționare” și, imediat a doua zi să interzică redactorilor șefi de la toate cotidienele și periodicele să mai publice fără permisiunea expresă a Sovietului – ceea ce a declanșat proteste puternice, întrucât reinstaura fix cenzura pe care socialiștii o contestaseră până la revolta din 1905, când a fost desființată.
Deși, pe moment, măsura a fost revocată, Pipes remarcă faptul că “devenise limpede că intelighenția socialistă, deși profesa idealuri democratice din cele mai elevate, era pregătită să încalce unul din pricipiile fundamentale ale democrației: libertatea de expresie.”
Cu alte cuvinte, ceea ce socialiștii reclamaseră vechiului regim – libertatea de opinie și eliminarea cenzurii – pentru a-l putea submina, căutau, după cucerirea puterii, să elimine pentru a nu putea fi contestați eficient.
Revenind la zilele noastre și la felul în care lupta cu cenzura e bună până se obține poziția dominantă, atât lupta contra discriminării minorităţilor (dusă de cei care le instrumentalizează) cât şi free speech se dovedesc a fi fost doar mijloace de dobândire a puterii şi de păstrare a controlului.
Presa formală însăși, din „câine de pază al democrației” – cum era alintată în deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului – și beneficiară a liberei exprimări, a devenit câinele de pază al noii ordini și sclava clișeelor Nouvorbei (Newspeak).
E „a patra putere în stat” – cum i se spunea, plastic, odinioară – nu pentru a controla celelalte puteri în interesul cetățeanului, ci în a îngrădi accesul acestuia la adevăr.
Cu alte cuvinte, dreptul la liberă exprimare a fost util cât timp a fost o armă pentru a lovi şi submina norma tradiţională şi a pune o alta în loc; când noua normă s-a instalat, libertatea de exprimare devine din armă utilă, risc.
Accentul discursului uzurpatorilor se mută dinspre grija pentru libertate înspre grija pentru responsabilitatea de a nu le fi ofensați protejații și de a nu fi contestat noul iconoclasm. Libertatea devine pericol.
O constatare istorică. Majoritatea din România s-a transformat într-o minoritate care este discriminată sistematic. Foștii minoritari discriminează fără măsură fosta majoritate, au atitudini xenofobe și rasiste, din ce în ce mai obraznice. Legile antidiscrimnare, antixenofobe și antirasiste pot fi reinterpretate și aplicate tocmai minoritarilor discriminatori, xenofobi și rasiști. Când se va trezi minoritatea românească din România, va aplica legea. Până atunci, va îndura mizeria făcută noua majoritate, fostă minoritară. Această inversare de situație demonstrează că dintotdeauna o majoritate va discrimina o minoritate.