Incorect Politic
Septembrie 7, 2019

Înşelătoria secolului XX (12)

Arthur Robert Butz

 

CAPITOLUL III

WASHINGTON ŞI NEW YORK

III. 1. Criza de cauciuc din 1942

Aparent, în 1942, situaţia militară a Aliaţilor era disperată. După iarna 1941-1942, armatele germane îşi continuau ofensiva în Rusia. Distrugerea unei bune părţi din flota americană la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) transformase Pacificul într-o mare japoneză. America s-a găsit dintr-o dată în faţa unei probleme neprevăzute, care consta în lipsa unei materii prime cruciale, fără de care nici un efort de război nu părea posibil. Japonia pusese mâna pe 90 la sută din fostele surse de cauciuc ale Statelor Unite, respectiv întreg Arhipelagul Malaezian, plus Indonezia şi Insulele Filipine. Faptul ca mai puteau fi acoperite doar 10 procente din nevoile de cauciuc ale Statelor Unite, cu totul insuficiente, care proveneau din America Centrală şi de Sud, îi aducea pe americani la disperare¹¹⁶. Felul în care America s-a descurcat în această gravă situaţie constituie una dintre marile ironii ale istoriei. Ne-am fi putut aştepta ca Statele Unite să nu poată rezolva această problemă, întrucât problema autarhiei nu se pusese niciodată pentru economia americană.

Firma Standard Oil din New Jersey cunoştea principalele etape ale procesului de fabricaţie al cauciucului „Buna“, în cadrul întreprinderilor I. G. Farben din Germania. Încă din 1927, cele două companii încheiaseră o serie de acorduri de cooperare tehnică, ce cuprindeau, între altele, concesiunea mutuală a licenţelor. Standard Oil era foarte interesată de fabricaţia cauciucului „Buna“, întrucât acesta ar fi putut fi obţinut şi din petrol, ba chiar mult mai uşor. Cu aprobarea guvernului german, cooperarea dintre cele două firme continuase până la începutul războiului, ba chiar şi după. Din această colaborare, partea americană a obţinut avantaje imense, în vreme ce germanii nu au câştigat aproape nimic¹¹⁷.

În septembrie 1939, izbucnirea ostilităţilor între Germania, Franţa şi Anglia a produs oarecare confuzie juridică în cadrul acordurilor dintre Standard şi I. G, Farben, pe care, însă, nu avem nevoie să o studiem aici. Farben a vrut să clarifice această situaţie confuză, în cadrul reuniunii ţinute la La Haye (22 septembrie 1939).

Cu această ocazie s-au făcut anumite aranjamente juridice, în legătură cu care Frank A. Howard, de la Standard, notează următoarele: „Din punct de vedere militar, eram convins că numai germanii erau interesaţi să blocheze relaţiile dintre Standard şi I. G. Farben la starea în care le-a surprins războiul“¹¹⁸. Aranjamentele decise la La Haye s-au dovedit insuficiente, ajungându-se la o nouă reuniune în primăvara lui 1940. Howard notează un motiv în plus, pentru această nouă reuniune: „[…] Între altele, intenţia noastră era să cerem nemţilor să ne furnizeze planurile detaliate pentru fabricarea cauciucului «Buna». Speram ca Farben să obţină, din partea guvernului german, autorizaţia de a ne vinde planurile instalaţiilor de polimerizare construite în Germania, în cadrul programului guvernamental“.

În cadrul noii reuniuni între reprezentanţii companiei Standard Oil şi cei ai firmei I. G. Farben, ţinută la jumătatea lui aprilie 1940, la Bâle (Elveţia), aceste speranţe s-au redus aproape la zero, întrucât chiar atunci avea loc invadarea Norvegiei, care a marcat sfârşitul Sitzkrieg-ului^a. Noile condiţii politice au impus conştientizarea de către germani a gravităţii situaţiei, punându-se, astfel, capăt relaţiilor dintre Farben şi Standard. Bineînţeles, nu se mai punea problema cumpărării planurilor uzinelor germane de cauciuc. Iată, însă, ceea ce notează Howard despre aceasta: „Un alt aspect ne interesa foarte mult.

Doream să ne asigurăm că germanii nu au introdus schimbări radicale în procedeele şi formulele lor de fabricare a cauciucului «Buna». Nu se mai punea, însă, problema să îi întrebăm direct pe delegaţii I. G. Farben, întrucât aceştia nu puteau aborda etapele efortului industrial de război al Germaniei. În cursul aranjării, însă, a transferului de brevete şi în cadrul discuţiilor pentru definirea licenţelor necesare pentru aplicarea acordurilor de la La Haye, am obţinut suficiente informaţii pentru a fi siguri că etapele fundamentale ale fabricării cauciucului sintetic au rămas neschimbate, concluzie confirmată ulterior din plin. Acesta a fost ultimul contact direct între Standard şi germani pe tema cauciucului «Buna»“¹¹⁹.

Întreaga cunoaştere americană despre procedeele de fabricare a cauciucului sintetic provenea din relaţiile dintre Standard şi I. G. Farben, iar această cunoaştere a făcut posibil efortul de război american. Este vorba de un fapt admis de toată lumea în cadrul industriei cauciucului¹²⁰.

Cu toate acestea, Standard Oil a făcut ulterior obiectul unor critici stupide, şi chiar al unei acţiuni în justiţie¹²¹.În 1942, dispariţia bruscă a principalei surse de aprovizionare în cauciuc a declanşat în Statele Unite o gravă criză politică. Un program de fabricare a cauciucului sintetic exista de la mijlocul lui 1940, când a fost creată Rubber Reserve Corporation în sânul lui Reconstruction Finance Corporation, agenţie condusă de Jesse H. Jones, care controla stocurile şi rezervele de cauciuc, finanţând construcţia uzinelor „Buna“, începută în 1941.

Totuşi, întrucât nimeni din sferele conducătoare americane nu prevăzuse pierderea totală a cauciucului din Extremul Orient, programul de fabricaţie de cauciuc sintetic era încă foarte modest. În consecinţă, experienţa practică a utilizării pe scară largă a procedeelor I. G. Farben era cvasi-inexistentă în America anului 1942. Guvernul american nu a realizat gravitatea situaţiei decât după atacul de la Pearl Harbor. Trei zile după acest atac, vânzarea de pneuri noi pentru civili era interzisă în Statele Unite, după care a urmat raţionalizarea drastică şi generală a consumului de cauciuc. La începutul lui 1942, responsabilii Americii au înţeles că dacă ţara lor vrea să continue războiul, ea va trebui să creeze într-un timp record o gigantică industrie de cauciuc sintetic.

Perspectivele relativ sumbre în legătură cu acest proiect au dus la oarecare panică, ajungându-se la căutarea de ţapi ispăşitori. Jesse Jones reprezenta ţapul ispăşitor ideal şi toţi ironizau afirmaţia lui că Statele Unite ar putea produce 300.000 de tone de cauciuc sintetic în 1943 şi 600.000 în 1944. (Consumul de cauciuc american pe 1940 fusese de 648.500 de tone). Standard Oil a fost denigrată scandalos şi injust, de către persoane care interpretau acordurile Farben-Standard drept o conspiraţie în vederea întârzierii fabricării de cauciuc sintetic în Statele Unite. Harry S. Truman, viitorul preşedinte american, îşi făcu intrarea pe scena politică naţională ca preşedinte al unei comisii senatoriale în problema crizei cauciucului din 1942. În scurtă vreme, criza de cauciuc a dus la o serie de conflicte politice interne în Statele Unite.

Marile companii petroliere aveau de multă vreme în vedere producţia de cauciuc sintetic, dar lobby-ul agricultorilor era dominant în Congres. Cauciucul „Buna“ putea fi fabricat nu numai din carbon sau petrol, ci şi pe bază de alcool, produs agricol în principal. Prevăzând o nouă şi importantă industrie, lobby-ul agricultorilor avansă o serie de argumente în favoarea cauciucului pe bază de alcool (metoda cea mai costisitoare). S-a avansat argumentul că ruşii, interesaţi de mult de cauciucul sintetic, îl fabrică din alcool. De unde, de ne-unde a fost scos la lumină un refugiat polonez care avea, pe cât se spunea, o invenţie revoluţionară în legătură cu fabricarea de cauciuc pe bază de alcool. Blocul politic legat de interesele sud-americane milita pentru obţinerea de subvenţii în vederea lărgirii plantaţiilor din America de Sud. Un alt lobyy agricol, ceva mai mic, milita pentru extinderea plantaţiilor de guayu-le în sud-vestul Statelor Unite. Efectul acestor lupte politice interne a fost sporirea confuziei şi întârzierea derulării programului de fabricare a cauciucului sintetic.

În 1942, criza de cauciuc a fost adesea abordată de presa americană, fiind vorba de cea mai gravă criză cunoscută de Statele Unite în timpul războiului. Toată lumea vorbea de avansul germanilor şi lipsa de experienţă a americanilor în această problemă. Discuţiile privind perspectivele programului american se învârteau, vrând-nevrând, în jurul metodelor folosite de germani, cărora toată lumea le recunoştea întâietatea în materie de cauciuc sintetic¹²².

În mod temporar, lobby-ul agricultorilor repurtă o mare victorie în iulie 1942 contra a ceea ce el numea „interesele petroliere“, Congresul adoptând legea cunoscută sub numele de „Rubber Supply Act“. Această lege prevedea înfiinţarea unei noi agenţii însărcinată cu producţia de cauciuc, o agenţie sub controlul Congresului şi total independentă de War Production Board, de armata de uscat, de marină şi de orice agenţie a guvernului. Legea preciza fabricarea cauciucului pe bază de alcool din cereale.

La 6 august, preşedintele Roosevelt a opus acestei legi veto-ul său personal, anunţând desemnarea unei comisii însărcinată cu studierea problemei cauciucului şi a organizării unui program american de fabricare a cauciucului sintetic. Se pare că a fost vorba de „acţiunea cea mai aplaudată pe frontul interior, din istoria întregului program de război“. Membrii comisiei au fost James D. Conant, preşedintele Universităţii Harvard, Karl T. Compton, preşedintele Massachusetts Institute of Technology şi Bernard M. Baruch, financiar şi lider politic. Acesta de pe urmă era preşedintele comisiei, cunoscută, de altfel, sub numele de comisia Baruch¹²³.

Cei trei oameni au fost aleşi nu numai pentru competenţa lor, ci şi pentru că ţineau de una sau alta dintre părţile în conflict. Desemnarea lui Baruch în fruntea unei comisii mai curând tehnice pare bizară la prima vedere. Baruch a fost, însă, un om cu talente foarte diferite, cu relaţii importante în lumea financiară, industrială şi politică. El fusese preşedintele Biroului industriilor de război (War Industries Board) din timpul Primului Război Mondial. Vreme de peste 30 de ani, Baruch se interesase de întreprinderile legate de industria cauciucului. În primăvara lui 1941, din perspectiva nevoilor de cauciuc pe care le-ar antrena un eventual război, Baruch întocmise în mod independent inventarul stocurilor de cauciuc de care Statele Unite ar fi dispus în cazul unui război. De aceea, el a avut de-a face cu mai multe personalităţi din domeniul cauciucului, printre care Jesse H. Jones.

În plus, spre deosebire de preşedinţii altor comisii speciale desemnate de Washington, Baruch îşi puse cu adevărat toată energia în slujba comisiei respective. Adjunctul său, Sam Lubell, s-a pus şi el trup şi suflet în slujba comisiei care avea să decidă soarta cauciucului sintetic american. Chiar şi după publicarea raportului final, Baruch continuă să se intereseze de problema cauciucului. Howard notează că Baruch şi-a manifestat dorinţa de a se întreţine cu responsabilii firmei Standard Oil. În cursul reuniunii ce a avut loc, au fost abordate principalele probleme tehnice şi economice124¹²⁴. Comisia Baruch îşi publică raportul final la 19 septembrie 1942, rapiditate care se explică prin faptul că Baruch studiase de mult această problemă.

Vom încerca să vedem această problemă, aşa cum a văzut-o comisia americană din 1942. Era vorba în primul rând de o problemă politică, ce necesita reconcilierea diverselor părţi în luptă pentru controlul pieţii cauciucului sintetic. Raportul final al comisiei preconiza construirea de instalaţii capabile să producă 378 de milioane de litri de alcool din cereale pe an, peste restul producţiei. O a doua problemă era lipsa de experienţă practică a americanilor în legătură cu fabricarea cauciucului sintetic. Documentaţia tehnică disponibilă avea un caracter general, numeroase chestiuni de amănunt şi de punere în practică fiind nerezolvate. Pentru accelerarea programului american de producţie a cauciucului sintetic, comisia Baruch a estimat necesară reunirea tuturor informaţiilor posibile cu privire la experienţa altora, inclusiv a ruşilor. Jesse Jones fu însărcinat să studieze această posibilitate. S-au depus eforturi importante, fără a se ajunge la un rezultat apreciabil¹²⁵.

În aceste condiţii putem presupune că cineva, în America, îşi va fi pus problema noutăţilor în legătură cu cauciucul sintetic german. Germania anului 1942 prezenta un fapt nou în materie de cauciuc sintetic, anume foarte modernele instalaţii de fabricare a cauciucului „Buna“, de la Auschwitz^b.

NOTE

116. HOWARD, pp. 4-7, 216; U. S. Special Committee, p. 24.
117. HOWARD, capitolele de la II la IX.
118. HOWARD, pp. 82-83.
119. În limba germană, Sitzkrieg înseamnă, literal, „războiul aşezat“, în sensul de „război pe poziţii“, adică stînd pe loc, fără deplasarea trupelor. În literatura militară, este numit – după lecţiunea engleză şi franceză – „războiul ciudat“, spre deosebire de binecunoscutul Blitzkrieg, „războiul fulger“, care a implicat acţiuni rapide ale armatelor. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_ciudat . N. red. – V.I.Z.
120. HOWARD, pp. 104-108.
121. NAUNTON, p. 104.
122. DUBOIS, p. 284.
123. După cum am spus, criza cauciucului a fost adesea abordată de presa americană. Articolele următoare par să rezume destul de bine controversa care a avut loc: Business Week, 31 ian. 1942, pp. 22 şc.; 14 mart. 1942, pp. 15 şc.; 30 mai 1942, pp. 15 şc.; 20 iun. 1942, pp. 28 şc.; Newseek, 6 apr. 1942, pp. 46 şc.; 13 apr. 1942, pp. 56 şc; 1 iun. 1942, pp. 46 şc.; 21 sept. 1942, pp. 58 şc.; New York Times, 11 ian, 1942, sec. 7, pp. 6 şc.; 26 iul. 1942, sec. 7, pp. 3 şc.; Fortune, iun. 1942, pp, 92 şc.; Nature Magazine, mai 1942, pp. 233 şc.; Harper’s; decembrie 1942, pp. 66 şc.
124. NAUNTON, p. 198; HOWARD, pp. 210-213.
125. HOWARD, pp. 221-222; COIT, pp. 120-121, 162-222, 513-520.
126. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 109-114. N. red. – V.I.Z.

                           (Continuare în episodul următor)