Iahtul Regal

Incorect Politic
Februarie 26, 2019

Primit pe mail de la prietenul Dan Cristian Ionescu:

Iahtul Regal

Iahtul „Nahlin” (fost „Libertatea”, fost „Luceafărul”) este un iaht de lux care a aparținut casei regale române.

Povestea iahtului regal „Luceafărul”, botezat de comunişti „Libertatea” şi transformat acum în „Nahlin”

Construit în anul 1930, pentru cea mai bogată femeie din Marea Britanie la acea dată, Annie Henriette Joule, „Nahlin” a primit un nume de origine amerindiană, însemnând „navă-amiral”.

Iahtul “Nahlin”, a fost proiectat de compania G.L. Watson & Co din Glasgow și construit de șantierul naval John Brown & Co. Ltd din Clydebank, Scoția.

In anul 1934, iahtul Nahlin era considerat unul dintre cele mai mari nave de agrement particulare construite în Anglia.

Bompresul  iahtului este ornamentat cu o figură ce reprezintă un indian cu coif cu pene şi pictat pentru luptă. Bordurile navei sunt proiectate în continuarea acestei figuri.

Pe puntea superioară şi pe puntea principală se afla castelul navei; cabine aşezate în şir şi o punte de promenadă. Aproape de puntea din pupă se aflau alte cabine. Înfaţişarea de yaht era, de asemenea, sugerată, de marele coş de fum de forma eliptică.

Nava avea urmatoarele dotări pentru pasageri: două apartamente ale proprietarului situate la puntea prova. Amenajarea interioară a apartamentului din tribord era în stilul târziu al perioadei William şi Mary. Apartamentul corespondent din babord era decorat în stilul Ludovic al XVI-lea, dar mai auster. În apropierea apartamentelor proprietarului se afla o sală de gimnastică, foarte bine echipata. Şase camere pentru oaspeţi, decorate în stil Ludovic al XVI-lea, se aflau la pupa navei. Alaturi erau patru băi ai căror pereţi erau îmbrăcaţi în gresie. Accesul dinspre camerele oaspeţilor spre holul de intrare de pe puntea principală se facea printr-o scara în spirală cu o balustrada de bronz. În spatele holului de intrare, la babord, se afla toaleta doamnelor, iar la tribord, o antecameră care ducea la garderobă, decorată în stil Ludovic al XVI-lea. În spatele garderobei se afla o punte de promenadă, largă.

Sufrageria ocupa partea din faţă a castelului şi era decorată în stilul perioadei William şi Mary.

La prova se găseau camerele pentru doamne, decorate în stil “Adam” şi apartamentele căpitanului. În aceeaşi parte a navei se găseau biblioteca şi fumoarul lambrisate cu nuc franţuzesc.

Pe puntea de navigaţie era o camera de observaţie, pentru oaspeţi, cu geamuri mari, glisante de jur împrejur pentru a nu împiedica vederea.

Şi dotările pentru echipaj asigurau un înalt standard de confort. Pe lânga apartamentele căpitanului, şeful electrician şi şeful mecanic aveau camerele lor, în spatele punţii principale. Ceilalţi ofiţeri şi echipajul erau cazaţi la pupa şi în castelul central.

În primii patru ani de exploatare, iahtul Nahlin navigase pe o distanță de peste 200.000 Mm în jurul insulelor britanice, Marea Baltică, insulele grecești, Oceanul Atlantic, Insulele Canare, Indiile de Vest, pe coasta americană și Golful Mexic.

În Oceanul Pacific au fost vizitate Insulele Galapagos, apoi de la Honolulu pâna în insulele Hawaii, spre nordul insulei Tahiti și Arhipelagul Societății, în Noua Zeelandă și Australia.

În anul 1934, după ce vizitase o bună parte a lumii, iahtul Nahlin este oferit spre închiriere sau vânzare de către proprietar.

A fost cumpărat de la regele Edward al VIII-lea al Marii Britanii, care și-a consumat pe el idila cu Wallis Simpson, care a provocat o criză dinastică ce s-a terminat cu abdicarea regelui Edward al VIII-lea. Acest iaht a fost “picătura care a umplut paharul” în timpul crizei dinastice cauzate de aventura regelui Edward al VIII-lea cu americanca Wallis Simpson, care era căsătorită. Cei doi au făcut pe acest iaht o croazieră în Europa de Est, în vara anului 1936, spre oroarea guvernului britanic. În timpul călătoriei, ei au petrecut cu liderii mai multor ţări care sprijineau la vremea aceea nazismul şi, în general, s-au dat în spectacol.

Drept urmare, iahtul a fost scos din nou la vânzare şi cumpărat de guvernul României, pentru regele Carol al II-lea, fiind rebotezat „Luceafărul”.Guvernul Romaniei condus de Gheorghe Tătărăscu a cumparat iahtul cu suma de 120.000 de lire sterline și a fost daruit MS Carol al II-lea.

Yahtul regal „Luceafarul” a fost locul unei importante intalniri. La 18 octombrie 1938, iahtul Luceafarul, găzduiește la Galați o întâlnire între regele Carol al II-lea al României, ministrul de externe al Poloniei colonelul Beck și ministrul de externe român Nicolae Petrescu-Comnen, discuțiile încadrându-se în criza politică postmüncheneză.

După venirea la putere a comuniştilor, au urmat două noi schimbări de nume, vasul fiind botezat iniţial „Răsăritul”, iar apoi „Libertatea„.

Treptat, după anii ’50, nava nu a mai fost întreţinută şi a rămas la stadiul de restaurant la malul gălăţean al Dunării, până în 1998, când a fost vândută şi mutată la Constanţa, iar apoi scoasă din ţară, pe 25 septembrie 1999.

Regimul comunist a preluat nava pe 6 ianuarie 1948 și predată Comisiei de inventariere și conservare. Ulterior, după ce au fost înlăturate blazoanele și simbolurile regale, iahtul a fost rebotezat Răsăritul și apoi Libertatea, devenind restaurant și hotel. A fost perla flotei României până în 1950.

În isteria naţională derulată, în anii de după Revoluţie, sub deviza „Nu ne vindem ţara”, nava a fost vândută în 1999 unui armator englez, la preţ de fier vechi, 265.000 de dolari, în ciuda faptului că, prin ordinul Ministrului Culturii nr.3041/14 iulie 1998 fusese clasat în categoria “Tezaur”.

Înstrăinarea s-a făcut în urma unei decizii dubioase luate in 1999, de autorităţile române, prin firma (de stat) Regal SA, societate care folosea nava, aflată în patrimoniul cultural naţional, ca restaurant plutitor în portul Galaţi.

Explicaţia Elenei Trandafir, directorul Regal SA: „Eu nu am exportat nava. Vasul a fost vândut ca activ, în conformitate cu legislaţia. În regulamentul 1284/1996 al Ministerului Culturii este menţionată obligaţia persoanelor fizice care vând ori organizează licitaţii cu bunuri culturale din categoria tezaur sau fond să-i informeze pe cumpărători că bunurile respective nu pot face obiectul exportului definitiv: Ori noi am făcut această informare chiar prin termenii contractuali”

Deși firma britanică s-a angajat că va restaura nava și că va efectua un export temporar, iahtul nu s-a mai intors în țară.

Mai mult, primul semn că nava fusese subevaluată la vânzare: la câteva zile după tranzacţie, firma cumpărătoare – Edminston (Anglia) – a asigurat-o la prestigioasa companie Lloyds contra a un milion de dolari.

Firma britanică a primit un aviz, de la Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor din cadrul Ministerului Culturii, pentru exportul temporar al iahtului, necesar restaurării, la şantierul naval Even Port Royal din Marea Britanie, unde a fost construit acesta şi unde se aflau planurile originale

După cumpărare, numele a fost schimbat din nou în Nahlin (de fapt a revenit la numele cu care a fost lansat la apă în urmă cu aproape un secol).

Iahtul a fost apoi vandut  britanicului William Collier, care a supus-o unei restaurări temeinice.

În prima etapă, (1999-2005) nava a fost pusă în doc uscat, inspectată amănunțit, evaluată tehnic și curățată, ocazie cu care au fost îndepărtate peste 450 t de deșeuri și materiale contaminate.

În etapa a doua (2005-2010), a avut loc restaurarea propriu-zisă, cu participarea multor firme de prestigiu.

În vara anului 2010, iahtul Nahlin a fost reînmatriculat sub pavilion britanic, cu port de ataș Glasgow.

În mai 2010, Nahlin era evaluat la un preț de 200 de ori mai mare.

Din 2010 „Nahlin” a revenit pe mările lumii.

Lucrările de renovare, desfăşurate în Anglia, Scoţia şi Germania, au costat în total circa 35 de milioane de euro.

Concluzie

 

In fapte, se poate spune ca yahtul regal a fost furat din România şi a ajuns unul din iahturile de lux ale lumii

Cum a fost posibil ca un bun din categoria „Tezaur” să fie scos din România a rămas încă un mister, chiar dacă dosarul a ajuns înmai multe rânduri pe masa procurorilor.

Revenind la momentul pierderii navei, trebuie spus că proprietarul actual, firma Edminston, a primit, în 1998, din partea ministrului Culturii de la acea dată, Ion Caramitru, un aviz de a scoate vasul din ţară, în vederea renovării, valabil până pe 25 august 2000, dată când iahtul trebuia să revină în România. Ceea ce, evident, nu s-a mai întâmplat…

În schimb, în 2002, în total anonimat, vasul a fost declasat din categoria „Tezaur” în cea de „bunuri comune”. Astfel, o simplă hârtie semnată prin birourile unui minister a făcut posibilă legalizarea pierderii unui simbol.

Organizatorii licitaţiei de vânzare a iahtului „Libertatea”, ca fier vechi, au fost scoşi de sub urmărire penală de fiecare dată, astfel că paradoxul continuă şi astăzi: un bun de tezaur a fost vândut şi scos din ţară ca fier vechi, deşi nu era posibil legal, iar vinovaţi nu există!

La ora actuală, după o renovare profesionistă, iahtul, rebotezat „Nahlin„, este considerat unul dintre cele mai frumoase din lume, iar cota sa de piaţă este estimată la 45 de milioane de euro.