Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iunie 24, 2022

24 Iunie  – 95 de ani de la întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail

Înaintea fondării Legiunii Arhanghelul Mihail, mișcarea naționalistă din România era dezbinată, Liga Apărării Național Creștine s-a rupt în două mari facțiuni. Iată reacția lui Corneliu Zelea Codreanu după ce s-a întors în țară, așa cum descrie în Pentru Legionari:

Am sosit din Franţa, în mijlocul acestui dezastru care se abătuse peste mişcarea naţională, cu intenţia de a se salva ceea ce se mai putea salva. Am convocat la Iaşi, în cea mai mare grabă, grupul “Văcăreşti”, şi o parte din conducătorii tineretului universitar din cele patru centre.

Intenţia mea a fost să localizez dezbinarea produsă, realizând un bloc al tineretului. Să fac imposibilă coborârea în spre tineret a atmosferei de vrăjmăşie care măcina rândurile bătrânilor. După cum era şi natural, acest bloc voiam să-l bazez, în primul rând, pe conştiinţa, că dezunirea şi ura dintre noi însemnează moarte pentru mişcarea naţională.

Odată, acest bloc înfăptuit, voiam ca să ne îndreptăm spre liniile care ardeau ale bătrânilor şi prin intervenţii, făcând cele mai hotărâte presiuni pentru reabilitarea unităţii, să putem salva situaţia.

Planul meu însă a căzut. Tineretul era deja cuprins de flăcările mistuitoare ale învrăjbirii, încât la Iaşi propunerea mea, cu toate legăturile care existau între mine şi acest tineret, n-a găsit nici un răsunet în inimi. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât la conducerea studenţimii din Iaşi, care ar fi putut da în aceste ceasuri semnalul unei direcţii salvatoare, se ridicase o serie de elemente slabe, cu porniri sufleteşti spre rău.

Din tot tineretul n-a rămas în picioare în jurul acestei propuneri, decât vechiul grup de la Văcăreşti. Şi pe lângă el câţiva tineri studenţi ieşeni, în număr de 10-12, printre care din cei mai vechi: Ion Blănaru, Ion Bordeianu, Victor Silaghi, iar din cei mai noi, un grup de Ardeleni în frunte cu Ion Banea, Emil Eremeiu, Mişu Crişan.

Din tot tineretul, atât rămăsese în jurul nostru.

Mi-am continuat planul. Am plecat la Bucureşti cu întregul grup ca să mă prezint celor două fracţiuni. Ne-am prezentat întâi “Statutarilor”, cerându-le să facă orice sacrificii pentru a putea restabili unitatea mişcării. După câteva ore, ei au consimţit la reunire, fiind gata a face sacrificii, dar cerând ca pe viitor să se respecte statutul.

După aceasta ne-am prezentat profesorului Cuza. El însă, în urma rugăminţilor şi argumentărilor noastre, a refuzat. Discuţia avută cu acest prilej e bine să n-o mai redau.

Am plecat. În sufletele noastre se coborâse pustiul. Tot ce se ridicase, toată strălucirea de ieri a acestei mişcări nu venise ca un dar al norocului. Totul crescuse din luptă purtată, pas cu pas, şi metru cu metru. Îngrămădisem hotărâri grele peste hotărâri, înfruntasem primejdii peste primejdii, riscuri peste riscuri, dureri fizice şi morale, care de care mai sfredelitoare, sănătate din sănătatea noastră, sânge din sângele nostru, luptă şi jertfă cu fiecare zi.

Acum totul se prefăcea în scrum.

 

LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL

În faţa situaţiei de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta iar nu să capitulez.

În mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti. Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia Sfintei Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.

La aceste gânduri, grupul “Văcăreşti” s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru Vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor No.20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.

Intr-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu No.1:

“Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: “LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.

“Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.”

 

Această primă şedinţă a durat un minut, adică atât cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi tari sufleteşte, pentru a păşi într-o asemenea organizaţie, unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare. Chiar şi pentru cei din grupul “Văcăreşti” am lăsat timp de gândire şi de cercetare a conştiinţei lor, pentru a vedea dacă nu au vreo îndoială sau rezervă deoarece păşind aici vor trebui toată viaţa lor să meargă înainte fără nici o şovăire.

Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată.

***

În aceeaşi noapte şi în aceeaşi condică, am redactat o scrisoare către profesorul Cuza şi alta către Profesorul Şumuleanu. A doua zi la 10 dimineaţa, ne-am adunat toţi “Văcăreştenii”, şi am plecat la profesorul Cuza, acasă, în str. Corescu No. 3.

După atâţia ani de lupte şi grele încercări, mergeam acum să ne luăm rămas bun de la profesorul Cuza şi să-i cerem să ne dezlege de jurămintele pe care le-am depus.

Profesorul Cuza ne-a primit în aceeaşi cameră în care mă botezase pe mine cu 28 ani în urmă.

Aici el, stând în picioare de o parte a biroului, iar noi de cealaltă parte, i-am citit următoarea scrisoare:

“Domnule Profesor, Am venit acum pentru cea din urmă dată la Dvs. ca să ne luăm rămas bun şi să vă rugăm să ne dezlegaţi de toate jurămintele depuse.

Pe calea care mergeţi acum, noi nu vă mai putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. A merge fără credinţă nu putem, deoarece, nouă, credinţa ne-a dat tot avântul în luptă.

Rugându-vă să ne dezlegaţi de jurăminte, noi rămânem să luptăm singuri, după cum ne va conduce mintea şi inima noastră.”

Profesorul Cuza ne-a vorbit apoi în felul următor:

– Dragii mei, vă dezleg de jurămintele pe care le-aţi depus şi vă sfătuiesc, ca mergând în viaţă, de acum înainte singuri, să nu cumva să faceţi greşeli. Pentru că, mai ales în politică, greşelile se plătesc scump. Iată, aveţi în faţă greşelile pe care le-a făcut în politică Petre Carp şi care i-au fost fatale.

Eu, din partea mea, vă doresc tot binele în viaţă. După aceasta ne-a întins mâna şi am plecat.

*

Aşa am crezut noi că este corect să procedăm şi că aceasta este calea de onoare pe care ne obliga să mergem numele nostru de luptători.

De acolo am trecut la profesorul Şumuleanu, în str. Săulescu şi i-am citit şi lui o altă scrisoare, cam în aceeaşi termeni, prin care anunţam pe “Statutari”, că nu-i putem nici pe ei urma şi înţelegem să ne croim de acuma: calea noastră.

***

Plecând şi de la el, am simţit în inimi singurătatea pe lume. Acum eram singuri ca într-un pustiu şi va trebui să ne tăiem, prin propriile noastre puteri, drum în viaţă.

Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail şi la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoană, ci îl simţeam viu. Acolo la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu candela aprinsă.

MATERIA

Când ne-am adunat de la cămin cu toţii, noi cinci şi încă vreo zece studenţi din anul I şi II şi când am voit să scriem câteva scrisori, vestind hotărârea noastră d-lui Hristache Solomon şi altora, abia atunci ne-am dat seama cât suntem de săraci, pentru că toţi la un loc nu aveam bani nici măcar cât ne trebuiau pentru plicuri şi mărci. Până atunci ne duceam, de câte ori aveam nevoie, la bătrâni şi ceream. De acum înainte nu mai avem de unde cere. Să porneşti la o organizaţie politică fără nici un ban. Era şi o greutate şi o cutezanţă. În acest secol, în care materia este atotstăpânitoare, în care nimeni nu porneşte la ceva cât de mic fără să se întrebe mai întâi “câţi bani are”, Dumnezeu a vrut să arate, că, în lupta şi biruinţa legionară, materia n-a jucat nici un rol.

Prin gestul nostru cutezător, ne desolidarizăm de o mentalitate atotstăpânitoare peste veac şi peste lume. Ucidem în noi o lume, pentru a înălţa o alta până la cer. Domnia absolută a materiei era răsturnată, pentru a fi înlocuită cu domnia spiritului, a valorilor morale.

Nu negam şi nu vom nega existenţa, rostul, şi necesitatea materiei în lume, dar negam şi vom nega de-a pururi dreptul stăpânirii ei absolute. Izbeam, aşa dar, într-o mentalitate în care viţelul de aur era socotit ca centru şi înţeles al vieţii. Ne-am dat seama că pe calea aceasta, a raporturilor răsturnate, dintre spirit şi materie, am fi secătuit în noi orice curaj, orice putere, orice credinţă şi orice nădejde. Singura forţă morală în începuturile noastre nu am găsit-o decât numai în credinţa nestrămutată, că plasându-ne în armonia originară a vieţii – subordonarea materiei spiritului – vom putea înfrânge adversităţile şi vom putea birui în contra puterile satanice, coalizate în scopul de a ne nimici.

RAŢIUNEA

O altă caracteristică a începutului nostru, în afară de lipsa de bani, a fost lipsa de program.

Noi nu am avut nici un program. Şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. Organizaţie politică fără nici un program izvorât din raţiune, din capul unui om sau al mai multora? Dar nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gândi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească.

Era un semnal că statuia unei alte zeiţe – Raţiunea – va fi sfărâmată. Pe aceea pe care o ridicase lumea în contra lui Dumnezeu, noi, fără a o arunca şi dispreţui, vom pune-o acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu şi a rosturilor vieţii.

Dacă nu aveam, aşa dar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete şi el ne insufla puterea nebiruită a credinţei.

ÎN CONTRA MIŞELIEI

Apariţia noastră a fost salutată cu un uragan de ură şi de ironii. Cele două tabere ale Ligii au rupt raporturile cu noi. Studenţii de la Iaşi ne-au părăsit toţi, iar atacurile “Cuziştilor”, date până acum împotriva “Statutarilor”, se vor îndrepta de acum şi se vor înfige ca nişte săgeţi în inimile noastre.

Nu ne vor durea rănile săgeţilor, ci vom rămâne îngroziţi de ceea ce vom descoperi în oameni.

În scurt, vom fi răsplătiţi şi onoraţi pentru tot ce făcusem noi până acum, cu cele mai grele ofense şi vom primi peste obraz lovitură după lovitură. Nu vom simţi numai ura, dar vom vedea în toată goliciunea lor, lipsa de caracter şi incorectitudinea sufletească. În curând vom deveni “exploatatori ai ideii naţionale”, în interesul persoanelor noastre. Nu credeam că acei ce se băteau acum un an cu pumnii în piept, cerând răsplată pentru pretinsele lor suferinţe, vor avea acum şi acest curaj de a ne arunca în faşă ofensa de mai sus. În curând se va afla că ne-am… “vândut jidanilor” şi chiar se vor scrie articole pline de insulte şi vor fi ţărani care vor crede şi oameni care ne vor întoarce spatele. Pe nedrept. Insulte, pe care n-au îndrăznit niciodată să ni le adreseze duşmanii, din teamă, ni le aruncau acum prietenii, fără teamă şi fără să le fie ruşine.

Dacă este adevărat că noi, care am trecut pe unde am trecut şi ale căror trupuri au suferit ce au suferit, am fi în stare de asemenea infamie, de a ne vinde în grup la inamic, atunci nu rămâne decât să se pună dinamită acestui neam şi să fie aruncat în aer. Nu merită să mai trăiască un neam care a născut şi a crescut la sânul său asemenea copii.

Dar dacă nu-i adevărat, cei ce le inventează şi le colportează sunt nişte mişei, care seacă încrederea naţiei în propriul ei viitor şi destin. Pentru aceştia nici o pedeapsă din partea ţării nu este prea mare. Ce încredere să mai aibă neamul acesta în biruinţa şi viitorul lui, dacă în toiul luptei grele pe care o duce aude că noi, copiii, pe care el ne-a ridicat în braţele lui, punându-şi în noi nădejdile cele mai sfinte, l-am vândut.

Las acele zile numai în amintirea acelor ce le-au trăit. Lor, camarazilor mei de atunci, martori ai acelor ceasuri, le-am spus:

– Să n-aveţi teamă de aceşti pigmei, căci cine are asemenea suflet, nu poate niciodată birui. Pe aceştia îi veţi vedea odată căzând în genunchi la picioarele voastre. Să nu-i iertaţi. Pentru că nu vor face-o din conştiinţa păcatului săvârşit, ci dintr-o mişelie. Iar acum de s-ar coborî peste noi iadul cu toate duhurile lui necurate, neclintiţi pe poziţie, îl vom învinge.

Până la acea dată văzusem fiara din om. Acum am văzut mişelul din om. Păziţi-vă pe voi şi copiii de azi şi de mâine ai neamului românesc şi ai oricărui neam din lume, de această racilă îngrozitoare: mişelia.

Toată inteligenţa, toată învăţătura, toate talentele, toată educaţia nu ne vor servi la nimic, dacă vom fi mişei.

Învăţaţi pe copii voştri să nu întrebuinţeze mişelia nici în contra prietenului şi nici în contra celui mai mare duşman al lor. Căci nu vor învinge, ci vor fi mai mult decât învinşi, vor fi striviţi.

Nici în contra mişelului şi a armelor lui mişeleşti să nu întrebuinţeze mişelia, pentru că de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Mişelia va rămâne neschimbată. Mişelia învinsului va fi înlocuită cu mişelia învingătorului. În esenţă, aceeaşi mişelie va stăpâni peste lume. Întunericul mişeliei din lume nu poate fi alungat prin alt întuneric, ci numai prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter şi onoare.

***

Şi totuşi, prin acest baraj de ură şi de mişelie, au venit la noi, din prima zi, ca la un liman dătător de nădejde: Hristache Solomon, omul acela de mare cuvânt şi de mare onoare, inginerul Clime, inginerul Blănaru, avocatul Mile Lefter, Andrei C. Ionescu, Alexandru Ventonic, Dumitru Ifrim, Costăchescu, Ion Butnaru, ierodiaconul Isihie Antohie etc.

Toţi distinşi şi vechi luptători în Ligă, îmi făceau acum impresia unor naufragiaţi, al căror vapor se scufundase în largul mării, iar ei soseau obosiţi şi turburaţi pe mica noastră insulă, unde vor găsi şi linişte sufletească şi încredere în ziua de mâine.

Generalul Macridescu ne-a spus:

– Deşi bătrân, voi merge cu voi şi vă voi ajuta, cu o singură condiţie: să nu mai întindeţi mâna acestor oameni, lipsiţi de onoare, pentru că aceasta m-ar degusta peste măsură şi mi-aş pierde toate iluziile.

Prof. Ion Găvănescul a început să se intereseze de noi şi de ceea ce făceam.

PRIMELE ÎNCEPUTURI DE VIAŢĂ LEGIONARĂ

Patru linii brăzdează mica noastră viaţă iniţială:

1. Credinţa în Dumnezeu. Toţi credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Cu cât eram mai încercuiţi şi mai singuri, cu atât preocupările noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu şi spre contactul cu morţii noştri şi ai neamului. Aceasta ne dădea o tărie invincibilă şi o seninătate luminoasă în faţa tuturor loviturilor.

2. Încrederea în misiunea noastră. Nimănuia nu i se putea servi nici cel mai mic argument despre posibilitatea victoriei. Eram aşa de puţini, aşa de tineri, aşa de săraci, aşa de urâţi şi de urmăriţi de toată lumea, încât toate argumentele scoase din starea de fapt pledau contra unor perspective de biruinţă. Totuşi mergeam înainte, datorită numai încrederii în rosturile noastre, o încredere nelimitată în steaua noastră şi a neamului.

3. Dragostea dintre noi. Unii ne cunoşteam mai dinainte, având mari legături sufleteşti, alţii însă erau copii, studenţi în primul sau al doilea an, pe care nu-i cunoscusem niciodată. Din cele dintâi zile s-a stabilit între noi toţi o legătură de dragoste ca şi cum am fi fost din aceeaşi familie şi ne-am fi cunoscut de mici copii.

Era nevoie de un echilibru interior pentru a putea rezista. Dragostea dinăuntru trebuia să fie de aceeaşi intensitate şi forţă, cu presiunea noianului de ură din afară. Viaţa noastră în acest cuib nu era o viaţă oficială şi rece, cu distanţă între şef şi soldat, cu teatru, cu declaraţii retorice şi ifose de şefie. Cuibul nostru era cald. Raporturile dintre noi erau absolut familiare. Cineva nu intra aici ca într-o cazarmă rece, ci ca în casa lui, ca în familia lui. Aici nu venea numai pentru a primi ordine. Aici găsea o rază de dragoste, un ceas de linişte sufletească, un cuvânt de încurajare, o mângâiere, un ajutor la nenorocire sau la nevoie.

Din partea legionarului nu se cerea atât disciplină, în sens de cazarmă, cât bună cuviinţă, devotament şi zel la lucru.

4. Cântecul. Probabil, nepornind pe drumul raţiunii, cu alcătuire de programe, discuţii contradictorii, argumentări filosofice, conferinţe, singura posibilitate de manifestare a stării noastre lăuntrice, era cântecul. Cântam acele cântece în care simţămintele noastre îşi găseau mulţumire.

“Pe o stâncă neagră”, cântecul lui Ştefan cel Mare, a cărui melodie, se spune, că s-a păstrat din timpul lui, din generaţie în generaţie. Se spune că în sunetul acestei melodii intra Ştefan triumfător în cetatea sa de la Suceava, acum 500 de ani. Când îl cântam, simţeam trăind acele vremuri de mărire şi de glorie românească, ne afundam în cinci sute de ani de istorie şi trăiam câteva clipe acolo în contact cu vechii soldaţi şi arcaşi ai lui Ştefan şi însuşi cu el.

“Ca un glob de aur”, cântecul lui Mihai Viteazu. Cântecul lui Avram Iancu; “Să sune iarăşi goarna”, cântecul Şcolii Militare de Infanterie de la 1917. “Sculaţi soldaţi”, compus de Justin Ilieşu şi de Istrati, pe care noi l-am proclamat Imn al Legiunii etc.

*

Pentru a putea să cânţi, îţi trebuie o anumită stare sufletească. O armonie în sufletul tău. Cel ce merge să fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi de vrăjmăşie faţă de camaradul său. Şi nici acela al cărui suflet e sterp de credinţă.

De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori veţi avea nevoie de a vă orienta în spiritul legionar, să vă reîntoarceţi la aceste patru linii de început, care stau la baza vieţii noastre. Iar cântecul vă va fi un îndreptar. De nu veţi putea cânta, să ştiţi că este o boală care vă roade în adâncul fiinţei voastre sufleteşti sau că vremea v-a turnat păcate peste sufletul curat; iar dacă nu le veţi putea vindeca, să vă daţi de o parte şi să lăsaţi locul vostru, celor ce vor putea cânta.

Ducându-ne viaţa pe liniile de mai sus, chiar din primele zile am început să acţionăm. Am fixat şefi, care primeau şi dădeau ordine. N-am pornit prin cine ştie ce mari acţiuni. În măsura în care ni se puneau problemele în faţă, noi le rezolvam.

Cea dintâi acţiune a fost aranjarea camerei din cămin, în care era icoana Sfântului Arhanghel Mihail. Ne-am văruit-o singuri, am spălat pe jos. Legionarele au început să coasă perdeluţe. Apoi, legionarii au scris mai multe maxime strânse de mine. Acestea erau luate, fie din Sfânta Scriptură, fie din alte scrieri. Cu ele am împodobit pereţii.

Iată o parte din ele:

“Dumnezeu care ne poartă cu carul lui de biruinţă”.

“Cel ce va birui… Eu voi fi Dumnezeul lui”.

“Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere”.

“Luptaţi cu vitejie pentru credinţă”.

“Feriţi-vă de poftele cărnii, care omoară sufletul”

“Fiţi treji”.

“Nu alunga eroul din tine”.

“Fraţi la bine… şi la rău”.

“Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată”.

“Aştept învierea Patriei mele şi nimicirea cetelor de vânzători” etc.

În timp de o săptămână, sediul nostru era aranjat. O a doua măsură a fost de altă natură: atitudinea noastră faţă de atacurile din afară.

Nu răspundeam. Era ceva greu pentru toţi. Ni se sfâşia fiinţa noastră morală. Era însă timpul eroismului răbdării.

O altă măsură: nimeni nu va căuta să convingă pe cineva pentru a-l determina să se facă legionar. Obişnuita tragere de mânecă şi pescuire de membri, nu mi-au plăcut niciodată. Sistemul este şi a rămas contrar, până în ziua de astăzi, spiritului legionar. Noi ne vom fixa punctul de vedere şi atât. Cine va voi, va veni. Şi va intra, dacă va fi primit.

Dar cine venea? Veneau oameni de aceeaşi esenţă sufletească cu noi. Mulţi? Foarte puţini. La Iaşi, după un an eram cu doi sau trei, mai mulţi decât în prima zi. Din ţară însă, erau mai mulţi şi se înscriau în măsura în care se afla de existenţa noastră.

Toţi acei care veneau la noi aveau două linii distincte care le puteai vedea clar:

1. O mare corectitudine sufletească.
2. Lipsa de interes personal. La noi nu se putea câştiga nimic. Nici o perspectivă surâzătoare nu se deschidea. Aici toţi, nu aveau decât de dat: suflet, avere, viaţă, capacitate de dragoste şi încredere. Chiar dacă se strecura vreun incorect sau vreun interesat, nu putea rămâne printre noi. Nu-şi găsea mediul prielnic aici. Ieşea automat. Peste o lună, un an, doi sau trei, retrăgându-se, dezertând sau trădând.

 

CUM ERA PRIMITĂ ACŢIUNEA NOASTRĂ

Ne-am bucurat din primul ceas de ura iudeo-masonică-politicianistă. Dar erau şi oameni care ne primeau în casa lor ca pe o rază de nădejde.

Iată câteva scrisori de la cititori, publicate în primele numere din „Pământul Strămoşesc”:

„Nu voi căuta să-mi arăt în rânduri interminabile bucuria, de apariţia revistei. O întâmpin însă cu vorba din bătrâni: Doamne ajută-le! Nici nu voi releva în aceste rânduri faptele din urmă, ci zic: La drum înainte, tot înainte, oamenii cei noi. Trăiască ceata Arhanghelului Mihail. Ceata celor răi prăbuşească-se în întunericul lui Belzebut. Arhanghelul Mihail va trebui să lovească fără şovăire şi fără cruţare. Iată principiul acţiunii anunţate prin revista Pământul Strămoşesc. La glasul Arhanghelului nu poate alerga nici Satana nici slujitorii ei. Dar nici să-şi închipuie că pot înşela prin aparenţă. Pentru trădători mai mare pedeapsă decât pentru duşmani.

Nici o îngăduinţă, căci nimănui nu-i lipseşte maturitatea de a judeca în ceasul hotărâtor.

Închei rândurile mele cu urarea de a vedea cu un ceas mai devreme izbânda. Izbânda cea mare.
Colonel Blezu”

***

„Soarele strălucitor al zvasticii n-a întârziat nici de această dată să ne scoată din haos. Din lumina lui binefăcătoare ne-a dat spre mântuire Legiunea Arhanghelului Mihail. De acum sufletul românesc e încălzit iarăşi de credinţa că mişcarea aceasta sfântă nu va pieri. Ideea naţională ne va chema la datorie.

Cei ce nu vor înţelege, vor cădea. Sunt alături de voi,
M. I. Lefter, avocat
Preşedintele L.A.N.C. Galaţi”

***

„Sunteţi speranţa zilelor noastre de mâine. Viitorul nostru şi al copiilor noştri, îl punem la picioarele D-voastră.

Toţi aşteaptă cu nerăbdare o organizaţie puternică şi toţi suntem dornici de luptă.

Şi când că spun aceasta nu că spun numai ceea ce simt eu, dar ceea ce văd la alţii destul de numeroşi.

C. N. Păduraru
contabil la sat, Ruptura – Roman”

***
„Văd şi simt cum încep să renască din nou inimile româneşti. Izbânda acum, nu am speranţă ci cred că va fi a noastră.

Ion Banea, student, Vurpăr – Sibiu”

***

„Ţin de a mea datorie de student creştin să vă aduc salutul meu şi al prietenilor mei din Câmpia Jiului, pentru hotărârea şi energia ce dovediţi în lupta începută.

Iuliu Gh. Stănescu, student”
***