Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 14, 2020

Din motive obiective, ieri redacția n-a apucat să publice articolul care marchează ziua Căpitanului.

Prezentăm astăzi trei articole, preluate de pe IonCoja:

CORNELIU ZELEA CODREANU

MODEL ŞI ICOANĂ

Distinsă adunare,

Îngăduiţi-mi să vă mărturisesc, de la bun început, că invitaţia de a lua cuvântul la această aniversare în faţa domniilor voastre constituie pentru mine cea mai mare onoare care mi s-a făcut vreodată…

Onorată asistenţă, doamnelor şi domnilor,

Simion Ghinea, ilustrul dumneavoastră camarad, scria undeva, după 1990, că eu aş fi afirmat despre Mişcarea Legionară că este pentru perioada interbelică isprava cea mai de seamă a poporului român. L-am făcut atent atunci pe bădia Simion că m-a citat greşit, chiar dacă greşeala era de înţeles în măsura în care trecuseră ani buni şi mulţi de când eu, la capătul unor lungi discuţii de catehizare, care mi-au deschis mintea şi inima către adevăratele idei şi fapte legionare, am concluzionat − şi cele spuse atunci, în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani, le întăresc repetându-le acum în faţa domniilor voastre şi în faţa oricui, anume că Mişcarea Legionară reprezintă isprava cea mai de seamă a neamului românesc în secolul ce se va încheia mâine-poimâine. În întreg secolul 20!

Fac această declaraţie nu dintr-un elan festiv, sărbătoresc, aşa cum se întâmplă la orice aniversare centenară, ci convins că pronunţ astfel rezultatul unui calcul lucid şi exact, că rostesc astfel adevărul adevărat.

Mă consider, onorată adunare, un om fericit, un român fericit că norocul şi bunul Dumnezeu m-au ajutat să ajung, să ating acest adevăr, cu atât mai mult cu cât am ajuns la el pornind de la zero, adică de la ce ştia pe la mijlocul anilor ’60 despre legionari orice utecist fruntaş la învăţătură. Dar, e drept, mai ştiam ceva sau, mai exact spus, din lectura manualelor de istorie simţeam că, în plus de prea puţinul ce ni se spunea despre legionari în publicaţiile oficiale, intenţia morţişă a oficialităţilor era să nu se spună nimic despre legionari, să se facă în aşa fel ca legionarii să fie uitaţi, să nu li se mai pomenească numele nici măcar pentru a fi înjuraţi, ponegriţi sau blestemaţi.

Norocul meu a fost să întâlnesc, pe rând, scoţându-mi-i Dumnezeu în cale, oameni care, după ani nesfârşiţi de suferinţe şi cazne, mi-au mărturisit credinţa lor în ideile Mişcării Legionare, mi-au povestit adevărul despre faptele legionarilor şi, mai presus de toate, mi-au prezentat în câteva din liniile definitorii personalitatea nemaipomenită a lui Corneliu Zelea Codreanu. Deseori, ascultându-i, şi îi pomenesc în ordinea cronologică a întâlnirii cu ei, ascultându-i pe dr.Dulea (azi aflat în Germania), pe Petre Ţuţea, pe Simion Ghinea, pe Grigore Malcasian, pe părintele Boldeanu, pe Dumitru Bacu, pe Demostene Nacu, pe Marcel Petrişor, pe Ilie Stângă, pe Ionel Pangrati, pe nenea Carataş, pe dr. Şerban Milcoveanu, pe Mircea Nicolau şi atâţi alţii, de foarte multe ori nu-mi venea a crede ce auzeam şi ce pricepeam despre noutatea, ca prospeţime, autenticitate şi profunzime ce au adus-o legionarii în planul existenţei, al comportamentului moral, spiritual.

Vor spune alţii, mai bine decât mine, în ce constă propriu-zis valoarea morală a modelului legionar. Fiinţa umană, care este conştient angajată într-un proces de edificare a sinelui propriu, nu mă îndoiesc că va recunoaşte în fenomenul legionar unul dintre momentele cele mai pasionante ale acestei lupte de autodepăşire, de care depinde însăşi mântuirea, salvarea speţei umane. Noi, românii, prin Mişcarea Legionară, prin personalitatea şi destinul lui Corneliu Zelea Codreanu, al camarazilor săi, prin felul cum aceştia şi-au asumat acest destin, am oferit omenirii − repet, omenirii i-am oferit o ipoteză, o variantă de comportament mântuitor, salvator! Un model uman cu nimic mai prejos decât altele. Dimpotrivă, aş putea spune… Şi oricât s-ar strădui alţii, concentrând în acest scop resurse materiale nelimitate, oricât s-ar da de ceasul morţii pentru ca destinul exemplar al lui Corneliu Zelea Codreanu, personalitatea sa, chipul său, să rămână ascuns conştiinţei publice româneşti şi planetare, este evident, slavă Domnului!, că nu vor reuşi! Nici să-l ascundă, nici să-l denatureze ori să-l scufunde în uitare!

De m-aş pricepe, aş insista asupra acestui chip deopotrivă bărbătesc şi diafan al Căpitanului! Au făcut-o şi o vor face alţii mai bine decât mine! Eu n-am să insist decât asupra unei anumite perspective.

După o definiţie dată de vechii indieni, omul este singura fiinţă care ştie că va muri! Conştiinţa morţii, a morţii ca mister şi ca fatalitate atât de greu de înţeles de mintea omenească, a fost însă întăritoare pentru om. Conştiinţa morţii a fost generatoare propriu-zis de istorie, de umanitate. De aceea, fiecare religie şi fiecare filosofie şi-a dobândit o anumită valoare şi prestigiul de care s-a bucurat, în primul rând prin răspunsul dat la întrebările tulburătoare pe care le ridică perspectiva implacabilă a morţii. Prin Iisus Hristos, creştinismul a dat morţii interpretarea care pune cel mai bine în valoare virtuţile vieţii, ale norocului de a te naşte, noroc care este atât de mare că nu poţi să-ţi trăieşti viaţa fără a-i mulţumi întruna lui Dumnezeu, adică fără să-ţi dedici viaţa nu drepturilor − drepturile sunt pentru nevolnici şi handicapaţi, ci să-ţi dedici viaţa îndatoririlor cu care te încarcă condiţia de om. Cum spunea şi Petre Ţuţea, înainte de ’89, unui ziarist elveţian: „Eu sunt român, eu n-am drepturi. Noi românii, avem numai datorii!” Adică eu, ca român, ştiu că trebuie să plătesc pentru şansa extraordinară care mi s-a oferit, de a mă naşte şi de a fi om! Prima îndatorire fiind tocmai aceasta: să fii om!

Mulţi au găsit asemănări între Iisus şi Socrate, mai ales în felul cum şi-au acceptat amândoi moartea, în felul cum au încărcat-o de semnificaţii prin care ulterior, după moartea lor, viaţa oamenilor, trăitori în cunoştinţă de cum a murit Socrate, de cum a murit şi a înviat Iisus, viaţa oamenilor a devenit alta! Viaţa oamenilor pe pământ a căpătat valori şi virtuţi sporite, înnoitoare. Mântuitoare!

Cred că avem dreptul, avem motive suficiente pentru ca un alt mare text al umanităţii, un text românesc, să-l adăugăm ca pe un model de comportament în faţa morţii întrucâtva similar celui cristic şi socratic. Ciobănaşul mioritic, dacă veţi citi evangheliile cu gândul la el, veţi vedea că are ceva, ceva esenţial, din atitudinea lui Iisus Hristos, când Acesta înţelege mai devreme ca toţi ceilalţi că I se pregăteşte moartea… Şi Socrate şi Iisus, în faţa morţii, sunt foarte mioritici…

Sunt convins că nu mă înşel şi nici nu comit o blasfemie mărturisindu-vă că atunci când am aflat, în anumite detalii, cum Corneliu Zelea Codreanu a refuzat să părăsească România, în iarna lui 1938, tocmai pentru că ştia ce i se pregăteşte lui şi camarazilor săi, când am luat cunoştinţă de tot ce a urmat, ca gesturi şi cuvinte rostite ale Căpitanului, pe parcursul întregului an 1938, până în noaptea cea mai cumplită a Sfântului Andrei, în mintea mea moartea celui de la a cărui naştere se vor împlini mâine o sută de ani, moartea Căpitanului dumneavoastră, s-a înseriat în mintea mea celorlalte trei, amintite mai sus, a lui Iisus, a lui Socrate, a ciobănaşului vrâncean.

De altfel, întreaga Mişcare Legionară poate fi cel mai bine înţeleasă în ceea ce ea înseamnă şi mai ales va însemna în istoria morală, spirituală a omenirii, dacă o vom judeca după criteriile după care, spuneam, că deseori apreciem valoarea unei religii, a unei filosofii: problema morţii. Ţine de această valoare a modelului legionar adevărata semnificaţie pe care a avut-o la legionari expresia echipele morţii. Echipele acestea ale morţii, de care vorbesc atâta adversarii şi contestatarii legionarilor, nu erau grupuri de tineri fanatizaţi porniţi să şi-i dea morţii pe adversari, ci erau tineri, cei mai mulţi falnici şi cu înalte titluri academice, care ştiau că-şi riscă viaţa, că autorităţile corupte ale statului şi, în general, adversarii lor le pregătesc moartea, o moarte pe care legionarii n-au pregetat s-o accepte, dacă acesta era preţul ce trebuia plătit pentru o viaţă trăită în demnitate. Neputând accepta o viaţă fără demnitate, legionarii ştiau bine că va trebui să se pregătească pentru moarte! Şi au făcut-o, au acceptat perspectiva morţii violente, care să le curme viaţa în anii ei cei mai frumoşi, au fost în stare de acest sacrificiu suprem, în cea mai autentică tradiţie românească, dacică şi romană în aceeaşi măsură.

Onorată asistenţă,

Îngăduiţi-mi să ies puţin din ordinea aşteptată a ideilor şi să fac o paranteză, introducând în discuţie o ţară şi un popor, Japonia şi mândrii ei locuitori. Peste sute şi mii de ani de istorie, nu e greu să ne dăm seama că puţine vor mai rămâne din ceea ce înseamnă pentru noi, cei de azi, o ţară ca Japonia. Dacă ar fi să rămână, în memoria umanităţii, un singur lucru, cel mai definitoriu, cu privire la japonezi, cred că acel lucru ar fi, ar putea fi conceptul, modelul eroic, uman, binecunoscut sub numele kamikadze. Cine n-a admirat, cutremurat, comportamentul tipic kamikadze-lui? Daţi-mi voie să vă propun o comparaţie şi să-i pun alături de kamikadze pe nicadorii dumneavoastră, ai noştri! Daţi-mi voie să uit cum i-a chemat pe fiecare nicador, şi să-i privim pe nicadori sub aspect categorial, ca model de comportament uman, eroic! Să-i ridicăm în plan metafizic şi să-i contemplăm ca nomen, ca model, ca arhetip. Nu-i aşa că, pe aceeaşi linie de eroism a kamikadzelui, nicadorul face un pas mai departe, imaginând şi atingând cote ale dăruirii de sine, ale eroismului, necunoscute până atunci în istoria lumii? Şi, nota bene, când spun nicador nu-i am în vedere numai pe cei din decembrie 1933, ci şi pe nicadorii din tragicul noiembrie 1938, din însângeratul septembrie 1939, din ianuarie 1941 ş.a.m.d.

N-am să mă apuc să vă fac domniilor voastre demonstraţia adevărului afirmat despre apartenenţa nicadorului şi a kamikadze-lui la aceeaşi ierarhie de valori, a eroismului total, absolut. Dumneavoastră nu aveţi nevoie de asemenea demonstraţie căci nu vă spun propriu-zis nici o noutate. Se vor găsi însă inşi care să se scandalizeze de „absurditatea” comparaţiei între nicadori şi kamikadze. Îmi rezerv pentru acel moment, al confruntării cu contestaţia cutremurată de o tâmpă indignare, plăcerea şi obligaţia de a detalia temeiurile afirmaţiei mele. Până atunci daţi-mi voie să bag de seamă că modelul kamikadze şi-a găsit imitatori în afara Japoniei. Dar nicadorii, în afara Mişcării Legionare, nu ştiu dacă s-au mai ivit!… Au avut, ce-i drept, precursori, la daci, la romani, un Mucius Scaevola, de exemplu.

În esenţă ce vreau să spun?

Că încă nici noi nu am înţeles în toate detaliile şi în toată grozăvenia lui complexitatea şi dimensiunea fenomenului legionar, implicit a personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu. Este lucru cert, din ce în ce mai vizibil şi cu ochiul liber, adică fără cercetări amănunţite, de bibliotecă, de arhivă, că Mişcarea Legionară şi al ei mândru Căpitan reprezintă un moment de maximă afirmare nu numai a românismului, când s-a făurit astfel un model de comportament moral şi politic fără pereche în istoria modernă a neamului românesc, ci constituie, sub specie aeternitatis, o ipostază eroică, exemplară şi dramatică, tragică chiar, a Omului, scris cu majusculă, a Omului căutător al adevărului, al binelui, al dreptăţii, al demnităţii sale de creatură făcută după chipul şi asemănarea Domnului atoatecreator. Căci, a nu te lăsa batjocorit în demnitatea ta de om înseamnă să aperi de batjocură chipul lui Dumnezeu Tatăl. Şi conflictul, în cele din urmă sângeros, dintre tânărul Corneliu Zelea Codreanu şi autoritatea publică s-a născut din sentimentul autentic al onoarei şi demnităţii, ultragiată în chip sistematic de nişte brute lipsite de orice acces la ideea de onoare şi de demnitate a fiinţei umane.

Cu alte cuvinte, noi sărbătorim astăzi centenarul unui om născut nu doar pentru mântuirea poporului său, ci aparţinând istoriei Omului, istoriei Omenirii. Aparţinând istoriei Omului creştin!

Afirmând că suntem încă departe de a fi valorificat moştenirea legionară, de a fi înţeles dimensiunile istorice, planetar istorice ale naşterii la 13 septembrie 1899 a lui Corneliu Zelea Codreanu, nu pot să nu remarc că poporul român a avut atunci, în anii ’30, capacitatea de a simţi, de a intui valoarea excepţională a modelului legionar, a personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu. Popoarele, ca şi copiii, au capacitatea de a admira, de a preţui, de a iubi chiar, şi fără să înţeleagă! Poporul român a avut norocul ca din sânul său să se nască un om ca Corneliu Zelea Codreanu, a avut norocul să dea naştere unor oameni, nu puţini la număr, cum au fost cei care i s-au alăturat lui Corneliu Zelea Codreanu… Minunea cea mare nu e că s-au născut astfel de oameni, ci faptul că astfel de oameni au trezit preţuirea şi stima şi dragostea celor mulţi, pe scurt, a poporului, a neamului românesc. Deseori, popoarele nu sunt la înălţimea norocului ca din sânul lor să se nască personalităţi cu totul excepţionale. Cei vechi se mângâiau consemnând în aforisme această jenantă şi paradoxală împrejurare, zicând: „nimeni nu este profet în ţara sa”.

A fost Corneliu Zelea Codreanu un profet? A fost chiar mai mult. Ducându-l pe dr. Corneliu Dida la Petre Ţuţea, să se cunoască şi să se bucure unul de celălalt, Corneliu Dida l-a întrebat fără prea multă introducere: „Domnule profesor, în esenţă, cine a fost Corneliu Zelea Codreanu?” şi Petre Ţuţea i-a răspuns: „Corneliu Zelea Codreanu a fost cel mai mare pedagog al neamului românesc!”

Nu e lucru obişnuit să se nască oameni precum Corneliu Zelea Codreanu. Multe popoare apar în istorie, cresc, descresc şi dispar fără să aibă norocul de a zămisli asemenea exemplare umane cu adevărat unice! Poporului român i s-a oferit şansa de a-l odrăsli pe Corneliu Zelea Codreanu. Poporul român a mai avut şi norocul ca în jurul Căpitanului să se nască şi să se adune sute şi mii de alţi eroi, idealişti visători la demnitatea neamului, a omului în general.

Trebuie spus, trebuie subliniat apăsat că poporul român a fost la înălţimea acestui noroc. A simţit, chiar dacă nu va fi priceput întru totul, că Dumnezeu l-a ales, i-a dat nişte feciori fără pereche în lume. Şi i-a iubit! V-a iubit şi vă iubeşte mai departe poporul român, onorată asistenţă legionară!

Va trebui să adunăm cu grijă şi dovezile acestei aderenţe populare excepţionale pe care românii au avut-o la un program de radicală înnoire morală, spirituală. Ar fi fost în firea lucrurilor, în firea păcătoasă a lucrurilor, a lumii, ca mai degrabă să nu se producă această aderenţă! Dar cât de tristă ar fi fost aniversarea centenarului de azi dacă am fi avut de consemnat numai caracterul excepţional al personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu, evitând, jenaţi, să consemnăm reacţia publicului românesc.

Tocmai această reacţie a mulţimii, a electoratului român i-a grăbit, i-a pricinuit moartea. Dacă Corneliu Zelea Codreanu ar fi fost o vox clamantis in deserto, bunăoară, dacă i-ar fi lipsit, la alegerile din ’37, sprijinul electoral masiv pe care l-a avut, atunci Corneliu Zelea Codreanu ar fi trăit până la adânci bătrâneţi, căci, de unul singur, n-ar fi deranjat pe nimeni!

Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la moarte pentru că prea s-au găsit mulţi în ţara asta care să-l iubească şi să-l urmeze!

O dovadă în sensul celor de mai sus ne-o aduce filologia, care, studiind onomastica românească, va constata cu uşurinţă că dacă lui Corneliu Zelea Codreanu i s-a dat numele Corneliu este pentru că s-a născut în ziua de 13 septembrie, ziua centurionului roman Cornelius. Puţini copii români primiseră la botez acest nume înainte de apariţia în conştiinţa publică a Mişcării Legionare şi îndeosebi a figurii Căpitanului. De la un moment dat, anumit, uşor de precizat, sunt tot mai mulţi români care îşi botează copiii cu numele Corneliu, mărturisind astfel nădejdea că feciorul lor îi va semăna cât de cât cu Căpitanul, devenit lider naţional al speranţelor de mai bine pentru neamul românesc. Când amintirea şi pomenirea Căpitanului a fost interzisă cu maximă severitate, sub cele mai aspre pedepse, românilor le-a rămas să-şi arate măcar în acest fel că pentru ei Corneliu Zelea Codreanu este şi rămâne model şi icoană! Şi numele Corneliu îl vom găsi cel mai mult la cei născuţi după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu şi mai ales după 1944!

Ca naţionalist, constat cu satisfacţie că există asemenea dovezi, ale unei adeziuni care, la rândul ei, dovedeşte că norocul de a se fi născut printre noi, printre români, un exemplar uman a cărui valoare, iată, se impune azi tot mai vizibil şi mai convingător, acest noroc nu este chiar o întâmplare, ca la loterie, ci ivirea lui Corneliu Zelea Codreanu, ca şi apariţia Mişcării Legionare, este nu numai semnul graţiei divine, ci şi consecinţa unei dezvoltări istorice, putând uşor stabili o consonanţă, o concordanţă între Mişcarea Legionară şi sensul devenirii noastre istorice.

Această intimă continuitate prin legionari până în zilele noastre a tot ce a fost mai preţios în istoria neamului românesc au exprimat-o, au sesizat-o cel mai bine înşişi duşmanii dumneavoastră, duşmanii legionarilor şi ai neamului românesc, căci, nu-i aşa, gura păcătosului din când în când adevărat grăieşte…

În urmă cu exact zece ani, când am comemorat cu toţii centenarul trecerii în nefiinţă a lui Mihai Eminescu, la „Europa Liberă” şi-n alte locuri de propovăduire a adevărului şi numai a adevărului, s-a spus că Mihai Eminescu, la urma urmelor, a fost legionar. Este perfect adevărat! Eminescu a fost legionar! Legionar n-a fost numai Corneliu Zelea Codreanu, legionari n-au fost numai legionarii, ci legionari au fost şi Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Grigore Ghica Vodă şi Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş şi mulţi, mulţi alţii. Pe toţi îi sărbătorim astăzi şi nu avem cum să nu-i pomenim şi pe ei, odată cu camaradul lor Corneliu Zelea Codreanu. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi aceşti camarazi ai noştri!

*

Predica de pe Munte a Căpitanului

 

Textul care ne interesează este al unei „circulări” legionare, text rostit de Corneliu Zelea Codreanu în ziua de 24 octombrie 1937. Data trebuie ţinută minte, căci este ziua în care gândirea românească a marcat un record de altitudine, un record cel puţin naţional, dacă nu cumva mondial!…

Ca şi alte mari isprăvi ale spiritului românesc, nici aceasta nu a fost preţuită la „justa ei valoare”. A fost trecută cu vederea într-un mod cu totul …explicabil: evenimentul s-a produs cu ocazia inaugurării unui restaurant, a unei cârciumi aşadar. Câte vorbe mari nu se spun într-o cârciumă?! O cârciumă românească! Risipa la români de inteligenţă şi har prilejuită de deşertarea paharelor este cotidiană şi nu este egalată de nicio sesiune academică!… De data aceasta ne aflăm însă în lumea legionară, lume în care deşertatul paharelor se făcea cu o cumpătare oareşicât ne-românească. Drept care mă văd obligat să schimb tonul şi să îndepărtez de la mine ispita frivolă a invocării lui Bachus.

Ci despre altceva este vorba, despre inaugurarea la Predeal a unei pensiuni, a unei cabane, pusă la dispoziţia montagnarzilor. Predealul interbelic arăta mult diferit de cel cunoscut azi. Nu era o aglomerare haotică de vile imense şi discoteci zgomotoase. Ici colo câte o cabană, peisajul era încă funcţional, dându-ţi de veste cât de sus te aflai, la cumpăna dintre două urcuşuri, astfel că de oriunde veneai, ajuns pre deal, simţeai nevoia să-ţi tragi oleacă sufletul. Pentru aşa ceva fusese gândit şi popasul legionar, pensiunea la care drumeţul putea să tragă cu tot dragul.

Căpitanul a avut o relaţie specială cu muntele, iar de aici, foarte probabil, o anumită comuniune sufletească mai aparte cu cei care urcă spre vîrful muntelui ca pe un drum iniţiatic, accesibil numai celor care îi simt nevoia. La cabană se putea ajunge după ore de urcuş pe jos, fără altă răsplată sau chemare decât a priveliştii măreţe şi a primenirii sufleteşti. Cititorul acestor rânduri trebuie să reconstituie decorul alpin de odinioară, azi înecat în emisii de eşapament şi de manele, pentru a înţelege şi trăi cuvîntul rostit de Căpitan. Îl transcriu întocmai, cu titlul pe care îl poartă în publicaţiile legionare:

Predeal, 24 Octombrie 1937

LA INAUGURAREA PENSIUNEI LEGIONARE DIN PREDEAL

Camarazi şi prieteni ai mişcării noastre.

Am deschis acest restaurant la Predeal pentru ca tinerii din Mişcarea Legionară să aibă în a lor stăpânire un picior de pod la cel mai bun aer al României.

Vor şti deci că ceea ce mai înainte pentru ei era o imposibilitate, de azi nu mai este. Vor putea urca aici şi sta cu un preţ redus sau în schimbul serviciilor pe care le vor face.

Îşi vor reface sănătatea sau îşi vor dubla puterile, pentru ca să le pună pe toate în serviciul patriei şi al biruinţei legionare.

Aceste capete de pod se întreţin întotdeauna cu jertfe materiale, de organizaţii, guverne, sau state. Dacă noi însă prin comerţ vom putea realiza şi un cât de mic beneficiu, întreprinderea noastră de astăzi îşi va fi atins şi chiar întrecut scopul propus.

Camarazi şi prieteni.

În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un maximum fixat de noi cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiare etc.

Dacă unul va zice: Eu n’am nici un ban – nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce n’are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă.

Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu că e drept să plătesc. Judecata lui este fără apel.

Iubiţi camarazi,

Un principiu al Justiţiei spune:

„Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”.

Răspund: Principiul înjoseşte omenirea, pentru că îl consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e omul. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într’o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecărui ceea ce este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi.

La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise, Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă.

La ceea ce avem şi cât avem.

C. Z. C.

Un text extraordinar, faţă de care exegeţii şi partizanii legionarilor s-au arătat la fel de nereceptivi ca şi adversarii. Puţine sunt documentele legionare care vin atât de convingător în sprijinul cunoscutului text al lui Mircea Eliade privitor la profunda revoluţie spirituală pe care a iniţiat-o şi a dus-o până nesperat de departe Corneliu Zelea Codreanu şi camarazii săi. Textul nu-şi propune să fie doctrinar şi de aceea, probabil, a fost trecut cu vederea chiar şi de legionarii preocupaţi să fixeze, pentru posteritate, reperele şi “cotele” moştenirii legionare.

„În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, acelaşi fel de mâncare, dar veţi plăti după puteri “. . . Sublinierea îi aparţine autorului, celui care semnează la finele textului: C.Z.C., ceea ce dovedeşte că era perfect conştient de însemnătatea precizării, a regulii pe care o instituia. Cred că rar mai apar alte cuvinte ale Căpitanului subliniate, în celelalte circulare.

Valoarea acestui text, a cuvintelor subliniate, rezultă din realitatea, din faptele petrecute întocmai, pe care le consemnează ca atare. În texte doctrinare, utopice, când până deunăzi ne jucam imaginând societatea perfectă, se ajunsese la formula de maximă moralitate: “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, a cărei realizare o vedeam, cu totul iluzoriu, într-un viitor îndepărtat şi nesigur.

Iată însă că în toamna lui 1937 această utopie devenise fapt împlinit, la Predeal, la pensiunea legionară deschisă nu de nişte bogătaşi filantropi, ci de membrii celui mai sărac partid din România. „Veţi plăti fiecare după puteri!” Chiar şi cel care nu are cu ce plăti va fi omenit, îngăduindu-i-se să mănânce alături de ceilalţi. Şi asta „pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame”. Iar cine are cu ce plăti va plăti cât crede el că merită să plătească ! „Judecata lui este fără apel”.

Cer îngăduinţa onor cititorilor acestor rânduri, îndemnându-i acum, lăsând o clipă textul din mână, să mediteze asupra a ceea ce se petrecea la pensiunea legionară din Predeal . . . Acest răgaz, pentru adunarea gândurilor, îl oferă şi Căpitanul cititorilor săi, cititori ai circularei. În acest punct el face o pauză, marcată prin adresarea directă din mijlocul textului : Iubiţi camarazi. . . După care urmează un moment de culme al gândirii legionare : contestaţia adusă unui bine cunoscut principiu de drept roman, unanim acceptat de toată planeta, de toată suflarea omenească şi niciodată pus în discuţie : Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză.

Răspunsul, tună vocea Căpitanului : Principiul acesta înjoseşte omenirea ! Este un principiu care se naşte dintr-o părere foarte proastă despre om, din prezumţia de vinovăţie: omul este laş şi hrăpăreţ! Numai neîncrederea în om poate întemeia acest principiu. Principiu valabil numai în măsura în care omul este prin natura sa sperjur, mincinos, vicios, egoist, dispus la impostură şi hoţie, poate chiar şi la crimă dacă ar avea garanţia că nu va putea fi dovedit ca hoţ sau criminal ori impostor !

Parcă niciodată nu a fost Căpitanul atât de profetic, rostindu-se în cel mai pur elan cristic : “eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie!”. Şi iată viziunea la care se ridică Codrenu, nu în singurătatea unei meditaţii, ci în banalul discurs inaugural al unei „unităţi comerciale” : „Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi”.

Să negi valabilitatea vestitelor principii de drept roman este un semn că legionarii, prin ceea ce şi-au propus, dar şi prin ceea ce au reuşit să facă, au revoluţionat gândirea socială, conştiinţa umană. Revoluţia naţională, pe care, în acel veac al 20-lea, numai legionarii au conceput-o în spirit, în inimile lor, ale oamenilor, a fost reală, petrecută, întâmplată. Repet : titlul de mare glorie românească nu este atât faptul că legionarii au fost români şi au imaginat şi realizat revoluţia legionară fără inspiraţie sau susţinere din străinătate, cât mai ales împrejurarea că aceşti vizionari idealişti au găsit înţelegerea şi adeziunea a câtorva milioane de români, a poporului român este cu totul extraordinar şi de a se mândri tot românul în veacul veacurilor!

Oriunde în lume să se fi născut, Căpitanul nu ar fi fost urmat de atâta lume, lume de cea mai bună calitate! Revoluţia legionară se poate spune că a reuşit peste aşteptări! Ţara toată l-a urmat pe Căpitan, i-a dat crezare şi ascultare! Asasinarea Căpitanului şi a căpeteniilor legionare nu înseamnă eşecul legionarismului! E ca şi cum un chirurg efectuează o operaţie dificilă, pacientul rezistă operaţiei, se simte bine, pleacă acasă pe picioarele sale, dar este călcat pe trecerea de pietoni de un şofer beat şi iresponsabil. Faptul că pacientul a murit şi n-a mai ajuns acasă nu înseamnă că operaţia nu a reuşit! . . .

În 1937 Ţara a votat, practic, cu legionarii, consemnând astfel biruinţa legionară! Faptul că regele poltron şi criminal a anulat alegerile nu înseamnă nimic în absolut, în ordinea morală a lumii, dinaintea lui Dumnezeu. Da, pe plan istoric, al mizeriei trăite, instaurând regele dictatura, unii ar putea spune că legionarii au pierdut, iar meciul politic a fost câştigat de Carol al II-lea.

În numai 10 ani, cei cinci întemeietori ai Legiunii Arhanghelul Mihail se făcuseră un milion de români gata să jertfească pentru Iisus şi Neam! Pentru tot ce are omul mai bun, mai frumos şi mai drept!…

Cu alte cuvinte, poporul român a fost în stare să vadă ceea ce era de văzut şi să priceapă ceea ce era de priceput, în ceasul cel mai înalt al istoriei sale, al celei mai teribile încercări. Poporul român a fost demn de propriii săi copii, a fost la înălţimea norocului pe care Dumnezeu i l-a dat ca din sămânţa sa să răsară oameni ca Moţa şi Marin, Nae Ionescu şi Mircea Eliade, Ţuţea şi Ghinea, Gyr şi Noica, infirmând vechiul şi tristul adevăr că nimeni nu e profet în ţara lui. Corneliu Zelea Codreanu a fost recunoscut de români ca profet şi ca purtător al Cuvîntului întemeietor, al Logosului. Şi românii l-au urmat şi s-au jertfit alături de Căpitan şi întru Căpitan.

Principiul sub a cărui tutelă Căpitanul inaugurează comerţul legionar ne obligă să facem şi alte conexiuni, deloc forţate. Principiul afirmat de Corneliu Zelea Codreanu aminteşte, repet, de predica de pe Munte, de care se apropie mai mult decât orice alt text rostit în limba română. M-aş bucura să fiu contrazis cu îndreptăţire şi să mi se arate alte texte…

În mod sigur principiul enunţat la Predeal se înrudeşte cu unul dintre cele mai importante precepte pitagoreice: „Faptele de care te-ai putea ruşina să nu le săvârşeşti nici în prezenţa altora, nici când eşti singur şi nimeni nu te vede. Şi, mai presus de orice, respectă-te pe tine însuţi!” (s.n.) Citise oare Căpitanul Versurile de aur pitagoreice? Sau pe alţi autori antici sau moderni care au glosat pe marginea celebrului text? Ori se exprima aşa sub imperiul unei moşteniri spirituale pe care mentalul popular românesc, ca descendent al celui arian, a dus-o mai departe, mai sus, atunci când a imaginat ciudata reacţie de solidaritate umană tipic românească: să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia… Mai curând am vedea în comportamentul „cristic” al Căpitanului împlinirea unui model moral românesc curent întruchipat de Făt Frumos… Nu erudiţia îl duce pe C.Z.C. la aceste performanţe sufleteşti(sic!), ci capacitatea sa de a fi „suflet din sufletul Neamului” său.

Să apelăm, concluziv, şi la comentariul din introducerea la tratatul de etică al gânditorului stoic Hierocles, trăitor pe vremea împăratului Hadrian, potrivit căruia respectul faţă de tine însuţi este „singura raţiune care ne poate depărta de faptele urîte, de rău”. Şi continuă: „Dacă înveţi să te respecţi pe tine însuţi, tu vei avea mereu alături de tine un paznic intim şi prietenos de care te vei feri şi pe care nu-l vei putea evita.(…) Fii, aşadar, pentru tine însuţi paznicul cel mai intim şi, cu ochii mereu la acest paznic credincios, vei începe să te depărtezi de rău. Respectul faţă de tine însuţi te va depărta de tot ce este ruşinos şi nedemn pentru o fiinţă care gândeşte”…

*

4 iunie 1927: Corneliu Codreanu înființează Mișcarea Legionară

„Mișcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăției și a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generații românești”. Oricât de ciudat ar putea părea, rândurile de mai sus sunt scrise de unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, celebrul profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, Mircea Eliade.

Crearea Mișcării Legionare, în urma cu 90 de ani, a produs schimbări majore în istoria României, cu reverberații europene și universale până în zilele noastre, dacă avem în vedere numarul important de intelectuali de marcă care au aderat la idealurilor acestei organizații, ale căror opere sunt cunoscute și apreciate în întreaga lume. Ne referim, ca să dăm doar câteva exemple, la Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran, Vintilă Horia, Petre Țuțea, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Radu Gyr, George Manu și alții. Cu toate acestea, istoria acestei formațiuni de dreapta rămâne controversată și neclară pentru generațiile de azi, deși optica de tip comunist ar fi trebuit să dispară din cărțile de istorie și discursul public după 1989. O inițiativă legislativă recentă propune chiar interzicerea „apologiei legionare”, cum ar putea fi considerat citatul lui Mircea Eliade de mai sus.

Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o creație românească, cu origini mult înaintea fascismului și nazismului, cu sursele doctrinare în naționalismul clasic român, care a fost întotdeauna de Dreapta, și s-a constituit într-un strigăt al conștientizării degradării ființei naționale. Ea a fost reacția la prea lungul conflict organic dintre societatea românescă și suprastatul său artificial. Legiunea Arhanghelului Mihail a căutat să reconstruiască de jos societatea românească prin elementul său cel mai înaintat, tinerii, readucînd-o la principii morale, la credință autentică și în jurul instituțiilor sale tradiționale – Alex M. Stoenescu, istoric

Pentru a intra în subiectul unei necesare dezbateri, ActiveNews a apelat la o parte dintr-un studiu pe aceasta temă al președintelui Secției de Științe Istorice și Arheologie al Academiei Oamenilor de Știință din România, profesorul universitar dr. Ioan Scurtu, studiu intitulat „Ideologie și formațiuni de dreapta în Romania (1919 – 1943)” *:
„Crearea Legiunii Arhanghelul Mihail, la 24 iunie 1927, a marcat un moment esențial în afirmarea curentului de dreapta, de factură totalitară. După aproape un deceniu de la Marea Unire din 1918, carențele regimului democratic deveneau tot mai evidente, iar o parte a opiniei publice – mai ales a tinerilor – considera că erau necesare alte soluții pentru „salvarea” țării. În acest context a fost creată Legiunea Arhanghelul Mihail.

Corneliu Zelea Codreanu afirma că întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail „a durat un minut”, adică atât cât a citit textul: „Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sf. loan Botezătorul), ora zece seara, se înființează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici. Semnează Corneliu Zelea Codreanu”.Era vorba de o copie a icoanei de la Mănăstirea Văcărești, reprezentându-l pe Sfântul Mihail, care fusese păstrată în Căminul Studenților Creștini din Iași.

A doua zi, cei câțiva întemeietori ai Legiunii – „Văcăreștenii” – au mers la A.C. Cuza, cerându-i să-i dezlege de jurămintele pe care le-au depus în cadrul Ligii Apărării Național-Creștine, precizându-i în scris: „Pe calea care mergeți acum, noi nu vă putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. A merge fără credință nu putem, deoarece, nouă, credința ne-a dat tot avântul în luptă”. A.C. Cuza i-a dezlegat de jurăminte și i-a sfătuit să nu facă greșeli, deoarece „în politică, greșelile se plătesc scump”. Apoi, „Văcăreștenii”, deveniți legionari, l-au vizitat pe Corneliu Șumuleanu, președintele LANC-Statutară, citindu-i o scrisoare în termeni similari.

Înființarea Legiunii a trecut neobservată de opinia publică, iar presa nu a consemnat acest moment. Noua organizație nu a fost înscrisă la Tribunal, deoarece Codreanu considera că Legiunea Arhanghelul Mihail nu era un partid politic, ci o mișcare politică și națională, care nu se putea încadra în prevederile legale (program, statut, conducere aleasă). Membrii Legiunii își ziceau legionari, iar conducătorul lor – „născut, iar nu făcut” – era Corneliu Zelea Codreanu, numit „Căpitan”. În acel moment, Legiunea nu avea sediu și nici resurse financiare. Cei câțiva aderenți se adunau într-o cameră de la Căminul Studențesc Creștin din Iași. Pe pereții acesteia erau lipite fâșii de hârtie, pe care fuseseră scrise următoarele maxime: „Cel ce n-are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”; „Feriți-vă de pofta cărnii, care omoară sufletul”; „Nu alunga eroul din tine”; „Cine știe să moară nu va fi rob niciodată”; „Aștept învierea patriei mele și nimicirea cetelor de vânzători”.

Legiunea pășea în viața politică a României fără nici un program, deoarece – afirma Codreanu – „nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simțeam la fel. Nu cei ce aveam același fel de a gândi, ci acei care aveam aceeași construcție sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeități – Rațiunea – va fi sfărâmată”. El susținea că „Țara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, că „Piatra unghiulară de la care pornește Legiunea este omul; nu programul politic”. În opinia sa, Legiunea Arhanghelul Mihail va fi „mai mult o școală și o oaste decât un partid politic”. Din „școala legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calități de erou. Un uriaș în mijlocul istoriei noastre, ca să lupte și să biruiască împotriva dușmanilor Patriei”.

Caracterul totalitar al Legiunii Arhanghelul Mihail rezultă din atitudinea sa politică, ostilă democrației, partidelor politice, parlamentului, votului universal, precum și din modul de organizare și conducere a acesteia.

Atacul principal a fost îndreptat împotriva sistemului democratic, întemeiat pe partidele politice. În opinia lui Codreanu, politicienii României ofereau programe atrăgătoare pentru a înșela alegătorii. În fapt, ei erau un factor distructiv, trăiau în lene și petreceri scandaloase; ei aveau nevoie de bani pentru viața proprie, dar și pentru a întreține clientela politică, pentru a obține voturi, pentru cumpărarea de conștiințe. În acest scop, politicienii urmăreau să obțină guvernarea țării, adică posibilitatea spolierii ei, să intre în cât mai multe consilii de administrație ale întreprinderilor evreiești, pentru a încasa tantieme și jetoane, să facă afaceri scandaloase. Astfel, corupția se întindea ca o pecingine peste țară. Când statul nu le va mai putea da banii necesari, politicienii vor ceda bancherilor străini bogățiile pământului și, cu ele, independența națională. „O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga țării. Acesta este politicianismul. Jos, se va întinde: mizeria, dezolarea și deznădejdea”.

O altă direcție majoră de atac se îndrepta împotriva evreilor, asimilați cu comuniștii. În opinia legionarilor, evreii au invadat țara, profitând de complicitatea politicienilor și de spiritul tolerant al poporului român. Evreii nu produc nimic, ci numai exploatează și urmăresc distrugerea statului român. Ei erau acuzați că lovesc în fibra poporului român, mai ales a țăranului, prin cumpărarea produselor agricole la prețuri de nimic și împânzirea satelor cu cârciumi, la care vând produse alcoolice falsificate; ei ocupă slujbele cele mai bine plătite, înlăturând pe funcționarii români; ei au ajuns să copleșească, prin numărul lor, orașele pentru a le deznaționaliza; ei au invadat Universitățile, urmând să înlăture elita românească; ei sunt stăpânii presei din România; ei sunt proprietarii întreprinderilor industriale și ai băncilor din țară; îi cumpără pe politicieni, care adoptă legi și iau măsuri dirijați din umbră de evrei.

Asemenea idei fuseseră propagate și de A.C. Cuza timp de mai multe decenii, dar aderența lor în rândul populației a fost slabă. Din acest punct de vedere. Legiunea Arhanghelul Mihail nu venea cu elemente noi, prin care să se impună în peisajul politic al României.

După eșecul în alegeri, Corneliu Zelea Codreanu și-a concentrat atenția spre organizarea Legiunii și impunerea ei în viața politică a României. Problema șefiei nu se punea în nici un fel, deoarece – așa cum scria Ion. I. Moța – Legiunea Arhanghelul Mihail „are un șef, neales de nimeni, ci consimțit de cei ce, atrași de o forță tainică, au venit să se constituie sub conducerea șefului, celulele ordonate și disciplinate ale organizației. Acest șef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu”. Era una din caracteristicile esențiale ale Legiunii, într-o vreme în care lupta pentru șefie constituia un obiectiv de bază în celelalte organizații politice, iar multe sciziuni și confruntări au fost generate tocmai de această luptă.

La 1 august 1927, a apărut primul număr al gazetei Legiunii Arhanghelul Mihail, intitulată „Pământul strămoșesc”, care se tipărea la Orăștie, prin efortul părintelui Moța. În primul număr erau publicate versurile lui George Coșbuc din poezia Decebal către popor: „Din Zei de-am fi coborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori,/ Dar nu-i tot una leu să mori/ Ori câine înlănțuit!/”. Gazeta a devenit un important mijloc de propagandă legionară. În octombrie 1927, „Pământul strămoșesc” avea 2586 de abonați, număr considerat de Codreanu ca un succes remarcabil.

Aderența la noua organizație a fost extrem de slabă. Horia Sima avea să scrie: ”Corneliu Codreanu nu putea să conteze decât pe indivizi izolați în orașe și sate. Asta era tot ce mai rămăsese din miile de tineri ce luptaseră în rândurile mișcării studențești. Cea mai mare parte dintre ei, luați de curentul vieții, se îndepărtaseră de politică; alții stagnau încă în incertitudine. În condițiile acestea sistemul anterior de organizare, întemeiat pe comitete județene, nu mai era valabil. Nu se puteau numi șefi de județ, acolo unde nu existau decât câteva elemente în fiecare județ. Corneliu Codreanu s-a văzut constrâns să adopte un alt sistem de organizare, ce reunește într-un ansamblu dinamic și maleabil cele mai slabe efective existente. De aici necesitatea «cuibului»”. Acesta era alcătuit dintr-un număr de 3-13 oameni, sub comanda unui șef, care era numit de Căpitan. Corneliu Zelea Codreanu a stabilit că: fiecare membru al cuibului desfășoară o activitate concretă; cuibul rezolvă problemele (de exemplu: săparea unei fântâni, repararea unui podeț); cuibul este ușor transformabil, din unitate de muncă în unitate de luptă și invers; creează un mare număr de cadre, deoarece oamenii se pot specializa în arta conducerii; localizează efectul unei trădări sau defecțiuni; este cel mai bun loc unde se poate face educație, toți fiind prieteni, putându-și destăinui necazurile, putând primi un sfat sau o pedeapsă. Cuibul trebuia să se conducă după șase „legi”: a disciplinei; a muncii; a tăcerii; a educației; a ajutorului reciproc; a onoarei.

Legiunea a fost organizată pe patru secțiuni: de Tineret (Frățiile de Cruce); de Protecție; de Ajutor a Femeilor Române; Internațională. Prima secție cuprindea tinerii „care se prind cu noi frați ca să apere, să curețe și să dezrobească pământul nostru strămoșesc, crescând, muncind și luptând în iubire de țară, după principiile Legiunii”. Cel înscris avea următoarele obligații: să facă 5 abonamente la revista „Pământul strămoșesc”, pe termen de cel puțin 5 luni; să lucreze un sfert de oră pe zi pentru Legiune, sau să dea a 40-a parte din câștig; să boteze cinci copii în credința Legiunii, în termen de 5 luni; să-și ajute frații din Legiune. Secția de Protecție era alcătuită din oameni maturi, care doreau „să susțină, să încurajeze și să protejeze sforțările către o viață nouă, creștină, românească și disciplinată, a tinerimii din Legiune”; membrii acestei secții trebuiau să contribuie la ajutorul Legiunii (un sfert de oră pe zi sau a 40-a parte din câștig), să se ajute și să se susțină reciproc „în toate întreprinderile și împrejurările”. Secția de Ajutor a Femeilor Române viza „restabilirea morală a societății românești”; mamele trebuiau să-și crească copiii în credința creștină, contra „frivolității, a dezgolirii trupului, care dezonorează, urâțește și dezgustă”, să combată „dansurile nesănătoase și nemorale”, să lupte ca fetele de la țară să nu mai ajungă servitoare la evrei. În Secția Internațională urmau să se grupeze toți românii aflați în afara hotarelor țării; scopul ei era de a „propovădui” adevărul despre invazia pământului românesc de către evrei, să adune calomniile debitate de evrei la adresa românilor, pentru a fi publicate și cunoscute în țară; să țină legătura cu alte organizații similare din lume „în vederea rezolvării problemei jidovești”.

Legionarii aveau obligația să se conducă după patru „linii”: 1) credința în Dumnezeu, prin care considerau că se asigură „contactul cu morții noștri și ai neamului”; 2) încrederea în misiunea proprie – „o încredere nelimitată în steaua noastră și a neamului”; 3) dragostea reciprocă – „ca și cum am fi fost din aceeași familie și ne-am fi cunoscut de mici copii”; 4) cântecul – ca formă de manifestare a stării lăuntrice; între cântece se numărau: Pe o stâncă neagră – care-l glorifica pe Ștefan cel Mare; Ca un glob de aur – închinat lui Mihai Viteazul; Cântecul lui Avram Iancu; Să sune iarăși goarna – cântecul Școlii Militare de Infanterie din 1917; Sculați Români – compus de Iustin Ilieșiu și Istrati, care a fost proclamat Imnul Legiunii.

Legionarii trebuiau să fie mai întâi ei, „oameni noi”, „cu calități de erou”, un fel de prototip pentru românul de mâine, care „să frângă în două întreaga istorie și să pună temeliile începutului unei alte istorii românești”. De aici, preocuparea pentru crearea unui mediu special, prin viața comună în cuib, în tabere de muncă, în organizația și „familia legionară”, după care legionarul va fi „trimis” în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăța să fie corect; să lupte, pentru a se învăța viteaz și tare; să muncească, pentru a se învăța muncitor, iubitor de toți cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oțeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depășirea propriei lui persoane, slujindu-și neamul”. Unde se va duce, legionarul va crea un mediu de aceeași natură, va face alți legionari și lumea îl va urma; toți la un loc vor constitui o oaste, o forță, care va birui.

În Legiunea Arhanghelul Mihail s-au înscris câțiva foști militanți în LANC, precum inginerul Gheorghe Clime, avocatul Mile Lefter, inginerul Blănaru. De Legiune s-au apropiat gen. Macridescu și prof. Ion Găvănescul. Dar, în general, aderența a fost foarte slabă. De aceea, Codreanu a decis: „Să mergem să cucerim România! Plecați în sate și strigați: – S-a făcut o nouă organizație politică, înscrieți-vă cu toții într-însa”.

În ziua de 8 noiembrie 1927, a fost organizată, la Iași, festivitatea de depunere a primului legământ legionar. Solemnitatea a început prin amestecarea țărânii aduse de la localități istorice: Turda, Războieni, Sarmizegetusa, Călugăreni, Podul Înalt, Suceava, Neamț, Hotin, Soroca, Alba Iulia, Țebea, Roșcani, Tg. Jiu, Oituz, Cașin, Prunaru, Turtucaia. Apoi, au fost umplute pungulițe făcute din piele și legate cu șnur, pe care legionarii le-au primit cu ocazia jurământului pentru a le purta la piept. Primii care au depus jurământul au fost Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moța, Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, îmbrăcați în costume naționale, purtând o zvastică mare în dreptul inimii.”

Sursa lucrării: Profesor Ioan Scurtu, POLITICĂ ȘI VIAȚĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012

* Extras din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluție. Documente. 1919-1927, (București, 1996) și Ideologie și formațiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009