13 Iunie 1990 Ce o fi Fost Atunci?

Dan Cristian Ionescu
Incorect Politic
Iunie 14, 2019

13 IUNIE 1990 – CE O FI FOST ATUNCI?

 

Hotărît lucru, mi-a prins bine spitalizarea!

4 iunie – am putut sa particip la lansarea cărții „:Mauzoleul de la Mărășești” editată de Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe din România.

8 iunie – am ajuns (este adevărat, cu mare întîrziere, dar am ajuns) la Ziua Eroilor organizată la Mănăstirea Comana.

13 iunie – am plecat într-o adevărată aventură, singur (doar cu bastonul) la Universitate!

Nu eram cu toți 40 de persoane, inclusiv cei trei preoți, membrii de familie ai victimelor si o pereche care a adus o coroană și despre care mi s-a spus că ar fi fost de la USR (aveau niște insigne dar eu fiind fără ochelari, nu pot spune decît că păreau frumoase – desigur, puteam să citesc panglica de pe coroană, dar mi-au dispărut multe dintre curiozotățile tinereții).

Un amestec confuz de sentimente, nostalgie, tristețe, chiar jale.

Oare ce se crede că înseamnă 13 iunie 1990? Ziua de naștere a unui fotbalist de națională? Ziua de naștere a unei actrițe care a filmat goală?

Cînd serbăm Ziua Independenței, vin tineri care nu au participat la Războiul de Independență. Cînd serbăm Marea Unire, vin tineri care nu au participat la aceasta. De ce nu vin și de 13 iunie, chiar dacă nu au participat la acel minunat moment unic în lume, fenomenul Piața Universității?

Știu tinerii de azi că  în aceste 53 de zile extraordinare (despre care am scris destul) s-a luptat contra trădătorilor și criminalilor care ajunși fraudulos la putere, au inițiat distrugerea României? Este ziua la sfîrșitul căreia unii și-au pierdut viața, este ziua precedentă celei în care sute de bucureșteni au fost maltratați sau arestați ilegal. Este o zi pe care tinerii ar trebui să o rețină și dacă își iubesc țara, să participe în viitor la comemorarea acesteia.

În serile de sîmbătă și duminică, în zona din jurul balconului de la Universitate se strîngeau 100.000 de oameni, bucureșteni sau veniți din toată țara. Se pare că mulți dintre aceștia între timp au murit, au placat din țară sau pur și simplu au uitat.

L-am reîntîlnit pe Viorel Ene, președintele “Asociației Victimelor Mineriadelor”.

L-am reîntîlnit pe Nelu Iofciu, președintele de la “Baricada Inter 1989”.

L-am reîntîlnit pe Constantin Calancea, fostul președinte al Asociației “21 Decembrie 1989”.

Doar pe aceștia îi mai cunoșteam!

 

X

            Am plecat împreună cu prietenul Calancea, la un loc foarte drag nouă, acea livadă cu vișini de lîngă mine unde am băut bere și am fumat (lucruri care de altfel ne sînt interzise ambilor). Dar am aflat două amănunte foarte interesante.

Pe 13 iunie, venind dinspre hotelul Union, unde își parcase mașina, spre Universitate, a asistat la momentul incendierii celebrului autobuz. Acesta a fost incendiat de un membru al Asociației “21 Decembrie 1989”! Această informație îmi ridică mari probleme. Mai sîntem unii care ținem minte interceptarea telefonică între gen. Diamandescu, șeful poliției și Chițac, ministrul de interne, în care așa cum țin minte, Diamandescu a spus “Rog informați pe dl. președinte, am dat foc autobuzului, conform înțelegerii” (eu așa țin minte după 29 de ani, chiar dacă pe net nu există în această formă).

Prietenul Calancea nu mai ținea minte numele membrului, dar cînd va ajunge acasă va căuta în evidențe fiindcă sigur și-l va reaminti. Apoi, va trebui să vedem dacă mai trăiește și cum să îl găsim.

Pe 14 iunie este luat de pe stradă de trei mineri și fără a fi bruscat, este condus spre a fi predat poliției. Pe drum, îl recunoaște pe unul dintre cei trei – era un văr al lui care plecase cu toată familia din nord-estul țării în Valea Jiului și se făcuseră mineri. În aceste condiții, ceilalți doi ortaci pleacă să caute altă victimă iar verii se duc la cîrciumă. Aici, prietenul Calancea află că vărul, căzu într-un păcat penal, era în penitenciar pentru executarea unei pedepse. A fost eliberat, îmbrăcat în haine de miner și trimis să se alăture foștilor săi ortaci.

Multe mizerii s-au întîmplat atunci!

Am scris mai de mult despre faptul că pe timpul Pieții, comandantul secției 1 poliție (nu îi mai țin minte numele) a convocat hoții de buzunare din zonă și i-a trimis în Piață să fure portofele, cu promisiunea că vor beneficia de impunitate! Piața trebuia compromisă!

Ziarul “Adevărul”, condus de agentul KGB Dumitru Tinu, organul principal de presă al lui Iliescu, prezenta Piața ca o adunătură de huligani, drogați, curve și hoți de buzunare.

Celălalt ziar, “România Liberă”, condus de agentul KGB Petre Mihai Băcanu, așa-zis sprijinitor al opoziției, avea o alta tactică. Lăuda Piața, dar îi selecta pe cei pe care îi promova. În seara de 29 aprilie 1990, venit de la Timișoara, am anunțat de la balconul Pieții  constituirea Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara – îmi permit să spun că a fost cel mai important anunț făcut în cele 53 de zile, dar “:România Liberă” a tăcut.

Apoi, un “om de bine”, mi-a explicat că în “Adevărul” și în “România Liberă” numele meu este interzis.

La cît de puțină lume a venit astăzi, nici nu am cum să scriu mai mult. Așa că închei spunînd Dumnezeu să odihnească acele alte victime nevinovate.